VOCABULE

Jean-Claude Larchet : IUBIREA (PORUNCITA) NU ESTE UN SENTIMENT, O EMOTIE

2011-12-18T22:29:00.000+02:00

sensul vietii-Bartolomeu Anania (2009)

2011-12-18T22:22:00.000+02:00

Sfantul Grigorie Palama

2011-12-18T22:20:00.000+02:00

Ultima carte a lui Jean Claude Larchet a fost publicată

2011-12-18T16:24:00.000+02:00

LANSARE DE CARTE

2011-11-21T00:11:00.001+02:00

Luni, 21 noiembrie 2011, orele 18.00, la Librăria Book Corner din Cluj-Napoca, bdul. Eroilor, nr. 15, va avea loc lansare cărții filosofului şi teologului Nicolae TURCAN:

Credința ca filosofie. Marginalii la gândirea Tradiției

(Cluj-Napoca: Eikon, 2011, colecția Theologia Socialis 15)

Vor prezenta: Andrei Marga, Ștefan Iloaie, Radu Preda și Vasile G. Dâncu.

DEZBATERE

2011-11-17T13:07:00.000+02:00

Un nou volum aparut in colectia „Traditia crestina”: Omilii la statui de Ioan Gura de Aur

2011-11-16T12:14:00.001+02:00

La sfirsitul secolului al IV-lea, intr-o capitala de provincie a Imperiului Bizantin, se petrece un eveniment ce prevesteste nenorociri: intr-un gest de sfidare, statuile familiei imperiale sint puse la pamint.
Crima de lezmajestate este evidenta, si multe orase ale Imperiului fusesera pedepsite pentru fapte mai putin indraznete. Orasul este cuprins de panica, in asteptarea pedepsei imperiale. Multi isi parasesc locuintele; conducerea politica a cetatii este aruncata in inchisoare. Odinioara plin de viata, orasul se pustieste; unii se refugiaza in biserica. Acolo, un tinar preot cu numele Ioan va tine 21 de predici, menite sa redea comunitatii crestine speranta. Speranta salvarii cetatii, dar si speranta izbavirii religioase.

Un nou volum aparut in colectia „Traditia crestina”: Omilii la statui de Ioan Gura de Aur

Editura Polirom publica un nou titlu, in editie bilingva, in colectia „Traditia crestina” (colectie coordonata de Adrian Muraru si initiata de Ioan-Florin Florescu) ce se adreseaza studentilor si profesorilor de la facultatile de teologie, teologilor, precum si publicului larg: Omilii la statui (2 vol.) de Ioan Gura de Aur, cu un studiu introductiv, traducere si note de Adrian Podaru.
Omiliile vor stringe un public impresionant: episoadele din viata cotidiana a Antiohiei sint dublate de secvente parenetice, de imbarbatare. Si totusi, va fi salvata Antiohia?

„Cind cei trimisi de imparat pentru examinarea celor intimplate au instituit acel tribunal infricosator si i-au chemat pe toti sa dea socoteala de faptele indraznite, si toti se asteptau la diferite feluri de moarte, atunci monahii, cei ce locuiesc crestele muntilor, si-au aratat filosofia lor. Desi stateau inchisi de ani multi in colibele lor, si desi nimeni nu i-a indemnat, nimeni nu i-a sfatuit, cind au vazut un nor atit de mare inconjurind orasul, si-au parasit corturile si pesterile si au curs din toate partile ca niste trimisi care veneau din cer. Si puteai sa vezi atunci orasul semanind cu cerul, peste tot aratindu-se acei sfinti, consolindu-i doar prin infatisarea lor pe cei indurerati si conducindu-i spre tot dispretul fata de [aceasta] nenorocire. Caci cine, vazindu-i pe aceia, n-ar fi luat in deridere moartea? Cine n-ar fi nesocotit viata?”

Ioan Gura de Aur (Hrisostom) (cca 344-407) a fost unul dintre marii Parinti ai Bisericii Rasaritene, cunoscut pentru elocinta cuvintarilor sale publice si pentru denuntarea abuzurilor de autoritate din Biserica si din Imperiul Roman; episcop de Constantinopol (398-404). Autor al principalei liturghii ortodoxe care-i poarta numele. Cele mai valoroase lucrari ale sale sint Omiliilela diferite carti ale Bibliei. Exilat in mai multe rinduri, a murit in cele din urma in drum spre Pithyos.

„Şcoala” după Şcoală

2011-11-13T22:32:00.001+02:00

Aşa cumne punem problema continuării „Liturghie după Liturghie” suntem îndreptăţiţi săne întrebăm dacă se poate vorbi despre o „Şcoală după Şcoală”. Frecvenţaştirilor ce au ca subiect „Şcoala” e uneori împovărătoare şi de cele mai multecu un substrat pesimist. Că vrem sau nu vrem „clasă de reflexie”, că epotrivită sau nu „clasa pregătitoare”, că vor fi sau nu titularizările la dispoziţiadirectorului, că vor „ameţi” sau nu profesorii de la număratul absenţelor etc.Toate acestea ocupă ore întregi pe micile ecrane, aducând în faţatelespectatorilor oameni de toate categoriile, pricepuţi la toate, însă toţi cuun numitor comun: atingerea interesului personal şi de grup. Or, în aceastăgoană nebună după voturile de anul viitor se scapă din vedere o problemă extremde gravă: prezenţa minorilor în baruri. Şi totuşi, mai sunt şi altfel de ştiri!Cu o lună în urmă, la TV era prezentat cazul unei grădiniţe ce îşi împărţeacurtea cu terasa unui bar local. Ea a trecut neobservată, nimeni nu s-a sesizat,nimeni nu a organizat Talk show-uripe temă, întrucât, probabil li se părea lipsit de imortanţă: o grădiniţălângu-n bar?! De fapt ştirea n-a fost decât o mică frântură dintr-o realitatemult mai dură asupra căreia aş dori să ne oprim.

Consumulde alcool în rândul minorilor a crescut alarmant în ultimul deceniu. Un simpluclick pe www.espad.org ne ajută la conturarea unei imagini cât mai conforme curealitatea. Începând cu 1991 legislaţia pe temă s-a înmulţit şi înăsprit, însăcazurile de comă la copii şi adolescenţi au crescut fără ca vinovaţii să fiedepistaţi şi traşi cu adevărat la răspundere. În fapt aici apare şi o dilemă:cine este responsabil pentru asemenea nenorociri? Legislaţie avem; şcoalapromovează valorile educative; ONG urile spun şi ele ceva; Biserica a luat şiia atitudine prin predicile duminicale şi prin cateheze îndeamnând la rugăciuneşi cumpătare. Aşadar, pare că toate lumea îşi face treaba. Şi atunci neîntrebăm, cât se poate de legitim, care este cauza acestor comportamente? De ce,totuşi, copiii sunt tentaţi să consume alcool, să fumeze sau să se drogheze? Sespune că pe copil, cum îl creşti, aşa îl ai. Şi în parte este adevărat. În urmăcu două săptămâni am fost într-o şcoală din apropierea Clujului ce poartă numede sfânt şi unde populaţia majoritară este romă şi fără ocupaţii. Şcoala numărăcu puţin peste 150 de copii. Chipurile lor triste, încercănate şi obositeînainte de vreme, ca să nu mai vorbim de vestimentaţie, m-au făcut să întreb profesorii despreclimatul socio-religios al localităţii. Din nefericire, aşa cum spuneam,părinţii nu aveau locuri de muncă stabile, erau şomeri majoritatea sau lucrausezonier. Dar pentru ca situaţia lor să fie dramatică cu adevărat mulţi aveauprobleme cu alcoolul. Într-o astfel de situaţie era greu de crezut că educaţiade la şcoală era continuată fericit şi în familie. Ba mai mult, unii dintrecopii după ce ieşeau de la şcoală în loc să meargă acasă, să mănânce, să seodihnească sau să-şi facă temele se alăturau părinţilor ce-şi înecau amarul lacrâşma din sat. Iată pe scurt o realitate, nu o ficţiune şi care impune oîntrebare de bun simţ: ce se va întâmpla cu aceşti copii?

Un sumarexerciţiu de imaginaţie ne va ajuta să-i proiectăm pe aceşti copii peste ani.Dacă prezenţa copilului în Biserică, nu-ţi garantează dar îţi oferă toate ingredienteleformării unui caracter sănătos al copilului creştin, „Barul” nu-ţi garanteazădar îţi oferă toate ingredientele formării unui ratat. „Şcoala de după şcoală”e de un impact mult mai puternic şi foloseşte tehnici mult mai „rodnice” pentruformarea copilului. Să nu uităm că într-un astfel de cadru se consumă alcool cunemiluita. Nu se teoretizează, ci se practică. Aceasta pe fondul unor discuţii,adesea triviale, şi pe fondul muzical al unui canal de manele cu versurideocheate. Unde mai punem că ajunşi odată acasă şi având „tupeul” să cearămâncare sunt bătuţi sau ignoraţi întrucât ultimii bani au fost consumaţi pe alcool.Imaginea se apropie de romanele lui Charles Dickens sau Victor Hugo. Puţin maieste ca aceşti copii să fie exploataţi. Aşadar ce se poate întâmpla cu aceşticopii? E simplu. Majoritatea sunt delincvenţii de mâine sau chiar de astăzi.Sunt cei care vor constitui o nouă generaţie de alcoolici, drogaţi şiinadaptaţi social. În consecinţă ne întrebăm, deloc retoric: oare nu vom daseama înaintea lui Dumnezeu pentru eşecul acestor copii? Oare cine estesalvarea lor?

Programelesociale sunt susţinute şi nu prea de stat, iar în unele cazuri asistenţiisociali sunt acolo doar cu numele. Şi totuşi nu cred că banii ar fi rezolvareaabsolută, doar sunt şi copii din familii înstărite care se confruntă cu acelaşitip de dependenţe. Credem că înainte de orice acest grup ar avea nevoie, la felca părinţii lor de puţină afecţiune, omenie şi un altfel de educaţie. Au nevoiede implicarea noastră directă, de asistarea lor din partea întregii comunităţi.Biserica le poate oferi ceea ce nimeni nu poate. Credeţi că ar fi nepotrivit caoamenii Bisericii să gândească nişte campanii, urmate de programe de asistare acopiilor cu asemenea probleme? Credeţi că ar fi nesatisfăcător pentru unprofesor de religie să insiste mai mult pe educaţia unui astfel de copil în„detrimentul” aparent al celorlalţi? Oare n-ar trebui să ieşim în întâmpinarealor şi să le deschidem porţile bisericilor pentru a le închide cele alebarurilor? Dumnezeu cunoaşte cu siguranţă calea, dar noi avem datoria să neaducem aminte că suntem meniţi celor „bolnavi” şi nu celor sănătoşi, întrucât „Adevăratzic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nuMi-aţi făcut” (Mt. 26, 45).

Două drumuri „asemănătoare” dar nu „identice”: socializarea şi comuniunea

2011-10-11T18:59:00.000+03:00

Retorica febrilă cuprivire la revoluţia tehnnologică fără precedent datorată, chipurile, eliberăriiomului de sub „jugul” Bisericii, încearcă să întărească sentimentul autonomieifaţă de orice sentiment religios şi mai ales faţă de Dumnezeul predicat deBisericile istorice. În pofida eforturilor susţinute de secătuire duhovnicească„omul nou” reclamă nevoi spirituale, interioare pe care „materia”, în modironic (sau poate nu!), nu i le poate satisface. În situaţia dată, ar fi potrivit să ne oprimasupra unei componente, ce-i priveşte pe tineri şi adulţi deopotrivă, asupraunei dimensiuni funciare omului: „comuniunea”dar care are ca variantă secularizată: „socializarea”. Prezenta abordare încearcăanalizarea unei stări de fapt, a unei situaţii pe care o traversăm şi care seîncadrează în binomul „socializare – comuniune”. Astfel ne întrebăm mai multsau mai puţin retoric: „Ce oferă „lumea” omului însingurat?” sau „Cealternativă are Biserica pentru omul secularizat?” „Îi este omului modernlămurită diferenţa dintre socializare şi comuniune?”

Atât înainte de ’89 cât şidupă, omul a fost împins prin cele mai perfide mijloace spre un izolaţionismcare să folosească unui cerc restrâns de indivizi. S-a încercat o robotizare, oartificializare a lui. Numai că omul în esenţa lui este o creatură comunitarăşi mai presus de orice este persoană. Acest aspect l-a făcut şi îl face pe omsă fie superior tuturor celorlalte vieţuitoare, şi, mai mult decât atât, îlplasează pe el drept „coroană a creaţiei”. Aşa se facă că omul, în firea sa, asimţit nevoia de „socializare” de „întâlnire” cu celălalt. Lumea,supertehnicizată şi tehnolocizată, ce ne-a invadat viaţa după ’89, l-a prins pecreştinul ortodox cu ambele picioare în aer, cu vocea piţigăiată (nevenindu-inici lui să creadă) strigând: „Libertate!”. Pe cât au fost speranţele de mari,pe atât şi dezamăgirile. Nici acest tip de viaţă nu a venit cu îmbunătăţirimajore, ci cu o artificializare a trăirii interpersonale. „Chat”-ul a avut încădin anii 90 un succes extraordinar la consumatori şi mai ales la tineri. Singurulimpediment în acei ani era penuria pe care o traversa România şi care nupermitea achiziţionarea unui computer. Creşterea puterii de cumpărare şiimplicit accesibilizarea Internetului au făcut ca la noi, după paradigmaoccidentală, „reţelele de socializare” gen Hi5 sau Facebook să „explodeze”. Posibilitateade a vorbi cu cineva care nu te cunoaşte, şansa de a fi cel pe care tu îl vreişi-l imaginezi, frustrările aduse de disproporţia dintre exspectaţă şi ofertafinală, forţa extraordinară a acestor forme de comunicare de a introvertioamenii au dus la dezvoltarea curentă.

Or, firesc este să ne întrebăm de ce? De undesetea aceasta de comunicare? Ce stă în spatele acestor proiecte încât au atâtde mult succes? Cel mai probabil e vorba de o nevoie simplă, primară, pe care „creatorii”reţelelor amintite au exploatat-o într-o manieră genială: „comuniunea”. Dar,pentru că ei nu pot oferi „comuniune”, oferă „socializare” şi o interesantăformă de comunicare, că doar se numesc „reţele de socializare”. Aşa căfilosofia lor e simplă: „oamenii au nevoie de comuniune noi le oferimsocializare” că tot e vorba de întâlnirea cu celălalt. Numai că aici semnalăm omică problemă. Comunicarea reală, aşa cum ne ajută să înţelegem şi termenullatin, nu se poate face decât între două persoane cu o identitate clară şi carese întâlnesc în mod real, în timp ce socializarea nu comportă dimensiuni de oasemenea profunzime.

Pentru a nu lungi preamult discuţia e nevoie de circumscrierea celor doi termeni în logică acestuieseu. „Socializarea” înseamnă integrarea într-o societate de indivizi, într-ocolectivitate în timp ce comuniunea înseamnă împărtăşirea şi reciprocitateaiubirii. Ambele au nevoie de „om”, dar numai una are nevoie şi de iubirea lui;ambele încearcă umplerea unui gol, însă numai una reuşeşte în mod real. Socializarea se potriveşte foarte bine omuluisecularizat ea nu reclamă sentimente curate, sincere. Jocul de rol îi estespecific. Fiinţa socială adoptă comportamente, obiceiuri, moduri de viaţă caredeşi nu i se potrivesc îl definesc ca individ al unei grup social. Comuniuneanu poate fi văzută în afara logicii soteriologice în timp ce socializarea nuare ca scop mântuirea ci satisfacerea unor nevoi imediate şi egoiste. Nu credcă mai e cazul să remarcăm că, setea omului de comuniune se traduce, în zilelenoastre, în două tipuri de manifestare pe care unii ar dori să le înţelegem canivele de civilizaţie. Unul cu rădăcinile înfipte în „Agora” antică,socializarea în „Mall”, o reală „cultură a Mall-ului” (subiect ce va constituiobiectul unui articol viitor), iar celălalt, ca formă ce acum este exersatăpentru prima dată, ce se traduce în reţelele de comunicare gen Hi5 sau Facebooketc.

Fără a mai accentua liniaparalelă pe care „socializarea” o menţine faţă de „comuniune”am putea conchidecă omul se află la o răscruce fără precedent. Are în faţă, şi aici mi-aşpermite să fac o comparaţie, „mărul” şi „plicul cu concentrat de măr”. S-arputea ca ambele să aibă acelaşi gust, însă finalitatea cu siguranţă nu esteaceeaşi. Ce ne rămâne nouă de făcut e să-i atenţionăm pe tineri şi pecredincioşi din amvon sau de la catedră, asupra pericolelor care-i pândesc înurma folosirii excesive şi iraţionale a acestor „canale de comunicare” carenu-i „cuminecă”. În ce măsură îşi mai poate reveni omul din acest „alunecuş”?Cât de gravă este situaţia în care ne aflăm? Rămâne ca timpul să decidă, iarnoi să ne rugăm. Şi pentru că ar fi impropriu să formulăm nişte concluzii nevom referi la cuvintele Mântuitorului, în care se ascunde o parte din „tainafratelui”: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeuadevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In. 17, 3).

Publicat în Renaşterea, octombrie/2011, p.6.

DEZBATERE: Credeţi că ar trebui ca preoţii să se implice în viaţa politică?

2011-10-02T23:45:00.001+03:00

Ultimele date oferite publicităţii prin ZF România, arată că peste 45% dintre români consideră că implicarea liderilor religioşi în viaţa politică a cetăţii ar ajuta la îmbunătăţirea situaţiei în ţară.
Ce părere aveţi?
Credeţi că ar fi necesară o prezenţă mai accentuată a reprezentanţilor Bisericii în deciziile politice?
Consideraţi că este benefică neutralitatea clerului în faţa deciziilor politice?

Biblia ca paradox: o „carte” citată și cântată, dar nu citită

2011-09-05T18:39:00.000+03:00

Pr. Liviu Vidican-Manci

liviuvidican@yahoo.com

E luna începutului de an şcolar, iar una dintre constatările recurente, făcută și de sondajele sociologice, legată de stadiul educaţiei şi culturii tinerilor se referă la raportul cu cartea, cu lectura. Nu se mai citește „ca pe vremuri”, adică pe timpul generațiilor anterioare, lipsite de televizor și internet. Comparația improprie dintre tinerii „de azi” și cei de ieri se înfundă de regulă în retorica decadenței, a deculturalizării etc. Sigur, ca de atâtea ori, o parte de adevăr există și aici. Este adevărat că, în România ultimelor două decenii, dar și la nivel european, se înregistrează o scădere constantă a „consumului” de carte (dar și de presă tipărită), că există o concurență inegală între literă și imagine, că prizonieratul în fața televizorului este preferat timpului din bibliotecă. Cu toate acestea, remediul nu poate fi lamentația, ci efortul redescoperirii unei culturi a cărții. Or, din acest punct de vedere, Creștinismul nu este denumit întâmplător, alături de Iudaism și Islam, „religie a cărții”. Altfel spus, urmarea lui Hristos are o componentă livrescă (în sensul larg al termenului) constitutivă: Tradiția este un permanent proces de dare mai departe a unor texte, experiențe, stări. Viața Bisericii nu ar fi completă fără biblioteca ei formată în cele două milenii, dintre care „volumul” de căpătâi, cartea cărților, este Sfânta Scriptură. Ei bine, înainte de a acuza pe tineri, să ne întrebăm critic dacă în propriul nostru mediul bisericesc se mai citește. Concret și plecând de la cartea cu cota de înregistrare „1”, se mai citește Biblia? Nu cumva suntem în fața unui paradox? Cartea cărților este citată și, liturgic vorbind, cântată, dar nu și mereu citită, cercetată. Doar după ce am semnalat această stare de fapt credem că putem să trecem mai departe și să ne întrebăm, deloc retoric: „Se mai citeşte astăzi?”, „Îi foloseşte tânărului lectura?”, „Ce ar trebui să citim?”, „Ce rol ar trebui să aibă preotul în promovarea cărţii?”

Se mai citeşte astăzi?

„Cititul” a ajuns un motiv serios de îngrijorare în ultima perioadă. Aşa se explică manifestele pentru lectură cum ar fi Cărţile care ne-au făcut oameni (ed.Dan C. Mihăilescu, Humanitas, Bucureşti 2010) sau Care-i faza cu cititul (Art, Bucureşti, 2010). Faptul cantitativ că nu se mai citește „ca pe vremuri” nu este un indicator suficient. Ar trebui să ne întrebăm ce anume nu se mai citeşte? Sau: Raportat la ce perioadă nu se mai citeşte? Se pare că nu se mai citeşte literatură „grea”. Nu mai sunt citiți Dostoievsky, Tolstoi sau Balzac, Rebreanu, Preda sau Eliade, dar se citeşte Magazinul de sinucideri, Prima mea beţie ori Primul meu fum. Dacă ofertele editurilor sunt extraordinar de bogate, iar punctul de raportare este, în mod clar, o societate care, deşi atît de apropiată istoric, este atât de îndepărtată cultural, concluzia ar putea fi sumbră: tinerii fie nu citesc, fie citesc prost. Şi într-un caz şi într’altul purtăm, ca mentori, partea noastră de vină. E limpede că nu ne interesează atât de mult cât se citeşte, ci cum şi ce se citeşte or, aici apare îngrijorarea. Problema tinerilor de astăzi nu pare a fi una de potenţial, ci de atitudine faţă de cultură, carte şi, de ce nu, Biserică. Dispreţul faţă de cei care citesc, lipsa unei conştiinţe minime a lecturii, confundarea culturii cu subcultura par a fi probleme mult mai delicate decât necititul în sine.

De la carte la Biblie

În acest caz ne punem întrebarea, de altfel legitimă, „Ce trebuie să citească, în mod obligatoriu, un tânăr? Dificultatea oferirii unui „menu” de lectură e intuibilă şi asemenea reţete nu sunt de preferat dacă se ţine cont de subiectivismul cititului. Şi totuşi, în „bibliografiile” oferite de unii dintre autorii lucrării Cărţile care ne-au făcut oameni, ne atrage atenţia o carte, pe care nu numai că am putea să o oferim spre citire ca slujitori ai Bisericii, ci, se impune, să o prezentăm în faţa credincioşilor ca „paradis preafrumos”, după sintagma Sfântului Ioan Damaschinul, ce trebuie cunoscut.

Aproape toate cărţile sunt valoroase dar, „Sfânta Scriptură”, „Biblia” sau „Cuvântul lui Dumnezeu” este cartea unde se află „ştiinţa cea adevărată” (Sfântul Ioan Casian, Scrieri alese, PSB 57, Bucureşti, 1990, p.558). Sigur că acestei minunate „Cărţi” i s-ar putea adăuga, iar în cazul preoţilor şi profesorilor de religie nu încape discuţie, Filocaliile şi Patericul, ca mărgăritare ale unei îndelungate Tradiţii creştin-ortodoxe, dar scopul principal rămâne sensibilizarea credincioşilor ortodocşi faţă de Biblie, ea impunându-se ca singura lectură obligatorie.

Atelierele biblice – mediul provocării la citit

Ne întrebam ce să citim şi am găsit răspunsul: Sfânta Scriptură. Dacă literatura română şi universală sunt „apanajul” filologilor, responsablitatea lor, a oamenilor de litere, cartea duhovnicească şi cu precădere Sfânta Scriptură trebuie puse la sufletul tinerilor de către preoţi şi profesorii de religie. „Atelierele biblice” sunt doar una din multele soluţii prin care putem să oferim bucuria lecturii. E important de precizat că în Biserică nu căutăm o intelectualizare, o raţionalizare excesivă a credincioşilor, dar nici o spălare de creier cum ar insinua unii. Scopul Bisericii ca „Şcoală” este acela de a pune în sufletul credinciosului hrana cea adevărată care are ca finalitate unirea cu Hristos, de a descoperi şi pune în valoare comoara îngropată în ţărâna multimilenară a creştinismului ce transcede acest neam.

Ca dominantă a misiunii creştine preoţii şi profesorii ortodocşi au datoria de a educa tinerii în duhul Scripturii şi al Tradiţiei. Tinerii merită să ştie la ce foloseşte lectura Scripturii. De ce se numeşte Biblie? Ce taine ascunde. De ce trebuie întreabat preotul asupra „locurile obscure” şi care sunt riscurile interpretării „după ureche”? De ce avem un Vechi Testament şi un Nou Testament? De ce afirmăm că Iisus Hristos este Mântuitorul? Motivaţiile pot continua, acestea fiind doar câteva exemple alese la întâmplare. Să nu ni se pară banale, o simplă aplicare a chestionarului va releva lucruri neaştepate şi o incultură biblică menită să îngrijoreze.

Iar, dacă nu vom fi convigători folosind exemplele sfinţilor, care au citit Scripturile şi s-au mântuit prin ele, dacă niciunul dintre teologii contemporani ce prin lucrările lor au promovat importanţa lecturii „Bibliotecii Creştinismului” (Enzo Bianchi sau John Breck s.a.), poate vom reuşi pornind de la prezentarea impactului pe care l-a avut Biblia asupra unor cunoscuţi oameni de cultură ca Andrei Pleşu, Ion Vianu, Ioana Pârvulescu sau Ştefan Câlţia, câţiva dintre cei ce au afirmat răspicat importanţa Sfintei Scripturi în evoluţia culturală şi spirituală a unui om, şi, de ce nu, a unui popor. Adesea aceste exemple au o priză mai bună întrucât discursul bisericesc, pentru omul secularizat e adesea perimat şi greu de urmărit.

În încheiere am putea spune că o cultură creştină nu este desăvârşită fără Biblie şi o viaţă duhovnicească nu poate începe fără Cuvântul revelat. Însă conştientizarea acestui adevăr şi asumarea maximă a misiunii pe care o implică, va începe de la modul cum vom şti să ne motivăm credincioşii (tineri sau vârstnici), de la schimbarea unei mentalităţi păguboase care consideră predica duminicală sau ora de religie suficiente pentru a deschide inimile şi minţile spre „Cuvântul lui Dumnezeu”. Or, este demonstrat că în bisericile unde se predică des, unde se desfăşoară „Ateliere biblice” sau „Seri biblice”, în şcolile unde pe lângă ora de religie profeorii au şi alte activităţi de genul studierii textului sacru, credincioşii (şi aici îi cuprindem pe toţi, de la mic la mare) sunt mai dinamici, mai numeroşi şi mai apropiaţi de valorile perene creştine. Şi, să nu uităm, cunoaşterea Ortodoxie începe cu citirea Scripturii şi transformarea ei în rugăciune.

Pentru CASETĂ

„este peste putinţă să merite darul adevăratei ştiinţe acela care studiază numai pentru a căpăta laudă” (Sfântul Ioan Casian, Scrieri Duhovniceşti, PSB 57, p. 558)

„Sfânta Scriptură ni s-a dat de Dumnezeu, ca nişte epistole, prin care ni se face cunoscut darul ceresc ce vine din esenţa Dumnezeirii Sale făgăduit tuturor, căci „El ne-a hărăzit mari şi preţioase făgăduieli, ca prin ele să vă faceţi părtaşi dumnezeieştii firi” (II Petru 1,4). „Dar dacă omul nu se apropie, nu cere şi nu primeşte, nu-i serveşte la nimic citirea Scripturilor, ba dimpotrivă se face vinovat de moarte, pentru că n-a voit să primească de la Împăratul ceresc darul vieţii, fără de care este cu neputinţă să obţină viaţa ce nu trece, care este Hristos” (Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovniceşti, PSB, 34, Bucureşti, 1992, p. 375)

„[...] Se tot spune că elevii nu citesc. Nu asta e grav. Nici atunci nu citeau de bună voie mulţi. [...] Elevii care nu citeau ştiau că au ceva de pierdut. Astăzi, prea adesea, ţi se râde în nas. Şi e păcat, cu atât mai mult cu cât - cum mi-a dovedit întâmplarea de a fi pus în situaţia să citesc zeci de jurnale scrise de elevi din toată ţara – adolescenţii au o libertate de gândire cum noi nici nu visam” (Cărţile care ne-au făcut oameni, p. 44).

Renasterea, septembrie/2011

Blogul Profesorilor de religie din Cluj!

2011-09-01T08:26:00.000+03:00

Aceasta este adresa blogului destinat dialogării cu profesorii de religie şi a promovării activităţii acestora.

Tinereţea ca anotimp

2011-07-19T12:30:00.001+03:00

Tinereţea ca anotimp

Cât de sonore au devenit cuvintele Ecclesiastului: „Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer.2.Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit”(Eccl.3, 1-2)? „Marea trecere” rămâne învăluită în aura misterului şi a tainei, iar imposibilitatea evitării păşirii peste pragul final, şi ea, o evidenţă. Împotriva acestei certitudini omul „post-modern”, dominat de o închipuită atotputernicie, luptă cu cerbicie şi încearcă să demonstreze, amăgindu-se pe sine şi pe alţii, că moartea este doar o chestiune care, odată cu dezvoltarea tehnicii, va fi depăşită. O astfel de mentalitate, autosuficientă, a încercat diluarea adevărului şi a oferit alternative care, pe termen lung, s-au dovedit a fi devastatore, răsfrângându-se, cu predilecţie, asupra generaţiilor tinere, viaţa de aici devenind totul, iar cea viitoare o amăgire.

Tinereţea este, dacă ar fi să folosim vocabule cu iz poetic, o primăvară mai mult sau mai puţin capricioasă. Este un anotimp al acumulării „razelor” educative, al primilor muguri, al florilor care aşteaptă tăcute căldura toridă a verii şi mângâierea brumei în perspectiva maturizării fructului. E o perioadă plină de parfum, dar atât de fragilă încât un îngheţ de aprilie, o grindină de mai poate distruge întreaga acumulare, lăsând toate speranţele pentru anul ce urmează. Dacă natura permite un an „ce va veni”, ce se va repeta, viaţa are un sens unic şi irepetabil, drumul Eshatonului.

Educarea părinţilor, motivarea tinerilor

Pare a fi limpede că ce nu creşte primăvara nu poate fi cules toamna. Dacă nu e cine să însămânţeze, chiar dacă sunt culegători, vor lipsi fructele. Cu alte cuvinte, tentaţiile venite din exterior, sunt doar o secvenţă din mutaţia, adesea fiinţială, a tinerilor. Înaintea acestor ispite (droguri, alcool, pornografie, etc) copilul se confruntă cu piedici mult mai greu de trecut.

Pentru a fi mai limpezi trebuie să recunoaştem că adesea părinţii devin duşmanii principali ai propriilor copii, chiar dacă nicio clipă nu şi-au propus. Lipsa educaţiei religioase, morale, etice dacă doriţi, a adus o parte din tinerele generaţii în pragul „falimentului duhovnicesc”. Liceenii de astăzi sunt născuţi într-o perioadă în care avorturile au depăşit numărul naşterilor. Aparent, doar o problemă demografică, însă în adâncurile ei o problemă de neam, de fiinţă naţională, o stigmată pentru generaţii de generaţii.

Dacă în tinereţea lor, cu bune sau rele, părinţii au avut „curajul” ca din trei, patru sarcini să păstreze una, atunci răspunsul la întrebarea – „nevinovată” – „cu ce-am greşit, Doamne, să pătimesc atât de la copilul acesta?” nu mai are nevoie de răspuns. Şi, poate că în acest cadru, s-ar impune o mică paranteză. Vina, în cazul avorturilor, este transferată, de cele mai multe ori, şi, într-un mod de-a dreptul meschin, asupra femeii. Or, indiferent cât de nevinovat pare soţul sau bărbatul în general, el este la fel de culpabil, ba poate chiar mai mult, întrucât adesea stă la baza deciziei de pruncucidere.

Acceptând această situaţie ar trebui să recunoaştem că suntem în faţa unei noi realităţi. Nu se poate să tratăm tinerii fără părinţi. Biserica are nevoie să pună la punct strategii de comunicare şi educare la toate palierele de vârstă. Într-o mică măsura a reuşit cu „Hristos împărtăşit copiilor”. Dar, oare, nu ar fi utili şi un program „Hristos împărtăşit părinţilor”? Or, ne este frică că adulţii sunt închistaţi în nişte tipare mentale de care nu se mai pot debarasa?

Avem tinerii pe care-i educăm

În lipsa conştientizării propriilor lipsuri, a unei smerenii fireşti, fiecare părinte emite pretenţii imposibil de acoperit. Dar în ce condiţii?

Cine nu-şi doreşte copii sănătoşi, frumoşi, inteligenţi şi, nu în ultimul rând, cuminţi, adică morali şi cu frică de Dumnezeu? Numai cine nu ştie ce să ceară. În acelaşi timp, o simplă anamneză a propriei vieţi poate releva un trecut reprobabil, care ar putea constiui uşor argumentul că „nu toate ne sunt de folos” (I Cor. 6, 12). Din nefericire, aceiaşi părinţi cer de la urmaşii lor un comportament impecabil sau, la fel de grav, nu le impun nicio restricţie. Şi atunci apar, în mod legitim, următoarele întrebări: „În ce măsură putem obţine o educaţie curată când noi ca pedagogi am avut sau avem probleme de situare în Biserică şi societate?” „În ce măsură concentrarea noastră asupra calităţii tinerilor va reuşi să aibă rezultate pozitive, când acasă rămânem contra exemple?” Cât de mult se vor folosi copiii noştri de lipsa noastră de vigilenţă (cazul părinţilor permisivi), de aşa zisa libertate pe care le-o vom oferi, de vreme ce sunt pe punctul de a face aceleaşi greşeli ca şi noi, dacă nu mai mari.

Adulţii, noi, cei care ne ocupăm de tinerele generaţii, obişnuim să fim extrem de categorici atunci când vine vorba de tineri. Îi împărţim fără să clipim în serioşi şi neserioşi, buni şi răi, inteligenţi şi proşti, frumoşi şi urâţi, omiţând nuanţele atât de necesare şi analiza matură. Genetica spirituală, moşternirea spirituală aşa cum o numesc unii teologi, nu par a fi un simplu artificiu teologic. Şi aceasta în ideea în care Ieşirea, a doua carte a Pentateuhului, ne atrage atenţia asupra faptului că Dumnezeu blestemă până la al şaptelea neam, dar, binecuvintează până la al miilea neam, pe cei care, după caz, necinstesc sau cinstesc numele Său. Se pare că aşa cum lăsăm prin testament averile strânse de-a lungul unei vieţi, la fel, dar cu efecte mult mai importante, transmitem zestrea spirituală.

Adolescenţii un grup ignorat

Revenind la „primăvara” vieţii am dori să zăbovim puţin asupra adolescenţei, situată în mijlocul „anotimpului”. Acest segment de vârstă este cu atât mai sensibil cu cât acum se înregistrează modificări majore la nivel fizic şi psihic. Se descoperă ca om, începe să dea importanţă felului în care arată, pleacă urechea la ceea ce spun ceilalţi despre el, devine irascibil din varii motive, îşi sudează primele prietenii serioase, într-un cuvânt păşeşte pe treptele către maturitate. Spuneam, totuşi, că este o perioadă sensibilă. Este o vreme în care este dispus să acumuleze cât mai mult posibil, are maximum de disponibilitate de aceea devine şi foarte vulnerabil. Sfântul Vasile cel Mare, în „Omilia a XXII-a ” îndemna tinerii să fie ca albinele, să ia din toate florile pe care le colindă doar ceea ce este folositor, or, astăzi, la muntele de informaţii disponibile, tânărul are toate şansele să iasă în derivă. Aici ajungem din nou la sensibilul subiect al imposibilităţii de a vedea tânărul în afara familiei. Rolul părinţilor, pe de o parte, şi al Bisericii pe de altă parte este major în acest interval de vârstă, ei acţionând ca o imensă busolă în orientarea acestora.

Trebuie, de asemenea, punctat faptul că ne face mare plăcere să lucrăm cu tinerii. Puţini sunt preoţii care nu au coagulat în jurul enoriei măcar un grup de copii. Numai că, din nefericire, aceste grupuri sunt formate din copii cu vârste cuprinse între 6-14 ani. La sat e clară cauza: nu avem licee, decât în foarte puţine zone rurale, dar la oraş? Perioada cea mai dificil de gestionat, adolescenţa, rămâne vulnerabilă.

Invitaţie la empatie

La maturitate părinţii sunt pândiţi de două pericole majore, atunci când vine vorba de educarea copiilor: fie impun un regim cazon şi cer lucruri pe care nici ei nu le-ar putea împlini (ceea ce adesea duce la tulburări de comportament şi un cumul imens de frustrări), fie îşi lasă copilul în „voia sorţii” sub argumentul „şi eu am fost tânăr” sau „lasă-l să se bucure de viaţă” (ceea ce poate duce la libertinaj, efectele fiind arhicunoscute); calea de mijloc, adesea, este uitată sau neştiută.

Misiunea Bisericii este şi aceea de a arătă că există alternativa „mai binelui”, că tinerii nu sunt o problemă prin prisma vârstei lor, ci se confruntă cu probleme, şi, adesea, cedează, tocmai din princina noastră ca părinţi. Lipsa unui minim exerciţiu de emaptizare cu ei, face ca de la o anumită vârstă dialogul să devină imposibil, să intre într-un picaj, adesea cu consecinţe dramatice. Disponibilitatea tânărului de a asculta şi acumula (dar nu în orice condiţii, orice şi oricum) şi maturiatatea, experienţa părinţilor pot crea punţi de legături peste instabila perioadă a adolescenţei. Tot în sarcina Bisericii cade şi invitaţia la educaţie religioasă a părinţilor sau la autoeducaţie, vitală în acest dialog.

În încheiere, vă invit la un moment de reflexie. Să ne gândim la perioada pe care o traversează generaţiile tinere, la ispitele şi încercările lor, la exemplele pe care le oferim noi adulţii. Suntem, noi, întotdeauna exemple pentru tineri? Oare ce este mai greu pentru slujitorii Bisericii? Să condamne, să pedepsească sau să încerce să găsească soluţii? O simplă stare de empatie ar putea ajuta mai mult decât credem. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu e nevoie să încercăm să ne transpunem în trăirile lor pentru a le scuza atitudinile, nici vorbă, ci pentru a le oferi răspunsuri şi alternative. Nu e nevoie să ne punem în pielea lor pentru a face un reminder al propriei primăveri, ci pentru a vedea că ceea ce le oferim ca modele, adesea, e perimat şi imoral. O minimă radiografie spirituală, o recunoaştere şi o asumare a ei, ar putea marca începutul rezolvării problemelor tinerelor generaţii.
publ.în rev.Renaşterea iulie/2011

Paul Evdokimov, Viaţa spirituală în cetate

2011-07-07T20:45:00.000+03:00

Paul Evdokimov, Viaţa spirituală în cetate, traducere din limba franceză de Măriuca şi Adrian Alexandrescu, Ed. Nemira, Bucureşti, 2010, 240 pp. ISBN 978-606-8134-66-6.

Apărută în toamna lui 2010 la Nemira, în colecţia coordonată de Răzvan Bucuroiu, Alfa şi Omega, lucrarea se doreşte, mai mult sau mai puţin declarativ, un omagiu faţă de cel care a fost unul dintre cei mai mari teologi ortodocşi ai veacului trecut, Paul Evdokimov. Traducerea trebuie văzută şi în lumina manifestărilor in memoriam teologului rus, desfăşurate sub oblăduirea Institutului Saint-Serge din Paris şi a revistei Contacts, în perioada 10-11 decembrie 2010, întrucât între 1951-1970 a predat la acest institut, iar opera lui este considerată de mare actualitate[1].

Evdokimov este tradus, aşa cum remarca în prezentarea sa bio-bibliografică Michel Stavrou, în peste cincisprezece limbi printre care şi româna. Dintre cele mai cunoscute traduceri rămân Ortodoxia şi Iubirea nebună a lui Dumnezeu, la care se mai pot adăuga şi Femeia şi mântuirea lumii, Despre Sfântul Duh sau Înnoirea spiritului,toate ajunse cel puţin la a doua ediţie.

Viaţa spirituală în cetate este un buchet de eseuri şi studii publicate de-a lungul anilor cu diferite ocazii, îndeosebi întâlniri ecumenice. Dacă speraţi la inedit în materie de publicistică evdokimoviană veţi fi dezamăgiţi, cartea nu este o noutate. Dacă doriţi un refresh al teologiei lui Evdokimov, recitirea unei sinteze, atunci nu ezitaţi să o răsfoiţi, bucuria revederii este garantată. Majoritatea studiilor şi eseurilor prezente, dacă nu chiar toate, vor putea fi regăsite în lucrări ce aparţin autorului şi au fost publicate în anii 50-70 iar mai târziu traduse şi în română. De exemplu capitolele Aşteptarea cerească a sfinţilor, Sfârşitul lumii sau Parusia şi Învierea pot fi regăsite, aproape mot à mot în lucrările Ortodoxia[2] (pp. 352, 356, 358) sau Iubirea nebună-a lui Dumnezeu[3] (pp. 84-85).

Aşa cum ne-a obişnuit, temele abordate sunt dintre cele mai diverse: monahism, taine, ateism şi creştinism, dezbateri ecumenice, iubire, lumina şi întunericul, rai şi iad, eshatologie etc, de unde şi actualitatea operei.

Spiritualitatea monahală (pp.15-45), asumarea ei de laici şi de monahi deopotrivă, reprezintă una din temele fundamentale ale eseului din debut, ocupând un loc aparte în economia cărţii. Vocaţia monahală, în înţelesul ei larg, este funciară creştinului. Autorul pledează pentru o spiritualitate monastică ce se poate consuma în polis şi nu izolat de el, argumentându-şi poziţia pe texte din Sf.Ioan Gură de Aur sau Sf. Nil (p.21).

Taina luminii în Sfânta Scriptură (pp. 46-61) este un splendid eseu exegetic-nou-testamentar. Evanghelia după Ioan, dar cu deosebire Ioan 1, 5, dă ocazia autorului să construiască un adevărat excurs eshatologic cu frumoase alternări de cromatică spirituală: lumină-întuneric.

Parusiei îi este dedicată şi ce-a de-a treia parte a cărţii, numai că de această dată mult mai aplicat. Viaţa de apoi; Parusia; purgatoriul sau realitatea rai-iad (pp.62-116) ocupă spaţii însemnate în corpusul lucrării. Într-o cheie lucanică autorul subliniază realitatea Împărăţiei lui Dumnezeu ce începe în noi înşine. O dată cu Întruparea se face pasajul de la timpul mesianic la cel eshatologic, pregustare a Împărăţiei.

Dincolo de importanţa Tainei Persoanei umane (pp. 97-116) un loc aparte îl ocupă Harul Tainei nunţii, potrivit tradiţiei ortodoxe (pp. 117-137). Nunta nu ar trebui să fie altceva decât semnul iubirii împlinite şi scut împotriva desfrânării, autorul vorbind chiar despre un sacerdoţiu conjugal.

Probabil cel mai provocator segment aparţine eseului Dimensiunea eshatologică a unităţii unde întâlnim un autor incisiv, franc şi bine poziţionat, dar în acelaşi timp cu evidente tendinţe ecumeniste. Dezbinarea Bisericilor poate fi socotită o izbândă parţială a iadului, al cărui duh este tocmai cel al dezbinării, şi, în acest caz, grija apostolică poartă în inima sa unitatea creştină.

Exemplul unităţii este cel al sfinţilor întrucât pentru sfinţi unitatea nu este o problemă, căci teologia lor nu este cerebrală, ci emană din convorbirea directă cu Dumnezeu [...] (p. 234).

Eseul se încheie cu un îndemn la unitate, o unitate atât de râvnită de Evdokimov care i-a atras şi atributul de ecumenist: nu calea este imposibilă, ci imposibliul este calea, cu Tatăl la capăt de drum (p.238).

Suntem în faţa unei cărţi plăcute. Traducerea este una cel puţin bună, dacă nu foarte bună. Trebuie remarcată şi corectura care se apropie de impecabil. O bucurie pentru galeria cărţilor teologice chiar dacă nu aduce ceva nou.

Două regrete pot fi exprimate vis-a-vis de editarea cărţii: a) pe pagina cu detaliile despre autor (p.2) avem neplăcuta surpriză de a vedea că traducătorul sau îngrijitorul ediţiei, consemnează că Paul Evdokimov a trecut în nefiinţă......!!! eroare care trădează diletantismul teologic şi lipsa de responsabilitate ca ortodox (dacă mai putem vorbi de un ortodox) ale celui care a făcut acele notiţe biografice; şi b) nu este nici măcar un rând care să-l avertizeze pe cititor că această lucrarea nu oferă studii noi, ci, eventual, fragmente noi, dar nu inedite, creând falsa impresie că suntem în faţa unor manuscrise descoperite ulterior şi publicate cu întârziere.

[1] http://www.orthodoxie.com/2010/12/un-colloque-international-sur-le-th%C3%A8me-paul-evdokimov-1900-1970-t%C3%A9moin-de-la-beaut%C3%A9-de-dieu-sest-d%C3%A9r.html ultima accesare în 7 iunie 2011.

[2] Paul Evdokimov, Ortodoxia, trad. de dr. Irineu Ioan Popa, Arhiereu vicar, EIBMBOR, Bucureşti, 1996.

[3] Idem, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, trad. prefaţă şi note de Teodor Baconsky, Anastasia, Bucureşti, 2009.

Tinerii in Biserica - o noua rubrica a revistei Renasterea

2011-06-29T20:16:00.000+03:00

Tinerii în Biserică

Toată lumea ştie că tinereţea este perioada marilor descoperiri şi a dezamăgirilor pe măsură, a primelor lecturi şi pasiuni, a căutării modelelor şi a oscilării între siguranţă şi neîncredere în propria persoană, că este vârsta bravurii și a gesturilor inconștiente, a „nebuniilor” frumoase sau a celor dramatice. Pe scurt, tinerețea este secvenţa cea mai intensă din viaţa omului, cea prin care se acumulează trăsături și aptitudini care pot marca fundamental maturitatea. Nu întâmplător îi corespunde tinereții, în definiția căreia-i includem și copilăria, ciclul formativ, școlarizarea din etapă în etapă. Traducând o lungă tradiție sapiențială a Orientului, Ecclesiastul adresa îndemnul sugestiv: „Bucură-te, omule, cât eşti tânăr şi inima ta să fie veselă în zilele tinereţii tale şi mergi în căile inimii tale şi după ce-ţi arată ochii tăi, dar să ştii că, pentru toate acestea, Dumnezeu te va aduce la judecata Sa. Alungă necazul din inima ta şi depărtează suferinţele de trupul tău, căci copilăria şi tinereţea sunt deşertăciune” (Eccl. 11, 9). În acelaşi timp, psalmistul şi proorocul David îl ruga pe Dumnezeu: „păcatele tinereţilor mele şi ale neştiinţei mele nu le pomeni” (Ps. 24, 7).

Tinerii nu sunt o problemă pentru Biserică sau societate, ci o preocupare

Cu toate acestea, pentru cei care tind să marginalizeze tinerii doar pentru „frăgezimea” lor, Sfântul Apostol Pavel, adresându-se lui Timotei și întărindu-l pentru misiunea „matură” a acestuia de propovăduire a Evangheliei, avertizează să nu „dispreţuiască nimeni tinereţile tale”, contrazicând astfel posibilele (și, până la un punct, fireștile) prejudecăţi care planează asupra tinereţii. Cu alte cuvinte, Apostolul pledează pentru faptul că tinerețea biologică nu este de la sine o calitate sau un defect, ci o stare de fapt care trebuie luată ca atare. A fi tânăr nu înseamnă nimic altceva decât a avea un drum mai lung în față decât cei care au trecut de această etapă. Pastoral, nu trebuie de aceea să discriminăm, nici pozitiv și nici negativ (sic!), pe tinerii din comunitatea de credință. Numită inspirat de Apostol „trup al lui Hristos”, Biserica este plenară tocmai prin faptul de a aduna sub cupola ei tineri și bătrâni, bogați și săraci, oameni ai locului și străini deopotrivă (cf. Ef. 1, 22-23; 5, 30).

Fără să reprezinte o problemă, tinerii sunt o preocupare pentru Biserică și pentru societate. Înainte de orice, raportul tinerilor cu Biserica reprezintă un complex de atitudini care merită și chiar trebuie luat în seamă. La urma urmelor, reducând la esențial chestiunea, este vorba despre înţelegerea realităţii eclesiologice a faptului că Biserica nu este formată numai din clerici sau „babe și moși”, că nu este un „azil” al sufletelor însingurate, că ea poate în egală măsură inspira, încuraja, mobiliza un orizont de aspirații proaspete, în pas cu timpul prezent. Prelungire a complexității vieții pe care însuși Mântuitorul Hristos a asumat-o, Biserica este o imagine în mic a societății în mare, motiv de a plasa aspectul pastorației tinerilor în contextul cel mai firesc cu putință. În plus, pastorația concentrată pe tineri, cu toate ale lor: de la comportament la limbaj, se înscrie în tensiunea firească a organismului comunitar care, ațintită spre orizontul eshatologic, nu poate pierde din vedere pe cei care, generație după generație, bătând la porțile proniei, sunt vehicole ale împlinirii promisiunii dumnezeiești.

Chiar dacă nu sunt o categorie specială în Biserică, adică în organismul unitar și unic al comunității de credință, tinerii merită, așa cum sugerat mai sus, o atenție aparte. De ce? În primul rând pentru că, în contextul cultural și ideologic actual, transmiterea datelor credinței este din ce în ce mai dificilă, mai ales în rândul tinerilor expuși unui mediu comunicațional agresiv. În al doilea rând, cât mai simplu formulat, Biserica se află în faţa uneia dintre cele mai nemiloase provocări: salvarea de la autodistrugere a tinerilor şi apropierea lor de Hristos. Ultimele două decenii post-totalitare au demonstrat că tinerii sunt acea componentă pe cât de importantă pe atât de vulnerabilă a unei societăți marcată de o tranziție confuză, fără repere și în general refuzând valorile. Importanți din perspectiva stabilității viitoarelor strategii politice şi economice, tinerii sunt în același timp „clasa socială” cea mai fragilă în faţa presiunilor multiple pe care le exercită mediul public de azi. Dată fiind „concurenţa” neloială exercitată de mediul în care tinerii îşi desfăşoară activitatea, Biserica trebuie să își concentreze forţele proprii, mai cu seamă la nivel parohial, astfel încât să ofere alternative, să invite credibil la experiența vieții în Hristos.

Cultura vieții versus cultura morții

Provocarea pastorală pe care o reprezintă generațiile tinere de azi pentru Biserică și slujitorii ei, unii „îmbătrâniți” în lipsa de sensibilitate sau în comoditate, este așadar dublă: „dezincriminarea” tinerilor (de genul reproșurilor care încep cu inevitabilul apel la o memorie selectivă, „pe vremea mea...”) și luarea preocupărilor și frământărilor acestora cât mai în serios cu putință. Ispitele cu care se văd confruntați tinerii de azi sunt de regulă arhicunoscute, dar mai puțin se discută despre cum pot fi ele evitate sau depășite. Pentru o corectă diagnoză, trebuie să pornim de la miez spre coajă.

Impasul sufletesc major pe care îl observăm la elevii şi studenţii de astăzi, din învăţământul laic și teologic deopotrivă, rezidă în lipsa rugăciunii şi a înţelegerii mesajului evanghelic ca „manual” al trăirii în Hristos, un mod de viață din care izvorăsc curăţenia trupească și interioară, onestitatea, frumuseţea, iubirea şi echilibrul, camaraderia de calitate, setea de cunoaștere și, treptat, maturitatea. La nivelul percepției publice, tinerii sunt proiectați de cele mai multe ori în contexte negative. De pildă, în ultimul timp se mediatizează şi implicit se vorbeşte mult, chiar prea mult, despre valul de sinucideri în rândul tinerilor. Acum trei-patru ani ne confruntam cu un fenomen de acest fel la Târgu Jiu. După ce televiziunile au difuzat cu o plăcere morbidă imaginile filmate clandestin la spânzurarea lui Saddam Hussein, s-au înregistrat în jur de şaptesprezece sinucideri în rândul copiilor. Cel puțin așa reieșea din buletinele de ştiri. Pentru a rămâne în aceeași zonă, numai în 2011 în judeţul Olt au fost înregistrate peste şaptezeci tentative de sinucidere, atât în rândul tinerilor cât şi al adulţilor. Fără a culpabiliza exagerat mass media, cert este că modelul negativ este mult mai intens mediatizat decât normalitatea, tânărul sinucigaș fiind mai prezent pe ecranele de televizor decât exemplul unui olimpic la matematică. În logica succesului mediatic de azi, a te sinucide este o cale mult mai simplă de a „da lovitura” decât de a fi bun la învățătură. Să mai adăugăm aici și mediul social al fiecărei familii, faptul că sinuciderea este limbajul fatal prin care cineva dorește să ne comunice o neîmplinire sau angoasă.

Tot în ultimii ani, statisticile atestă înmulțirea printre tineri a consumatorilor de droguri. Motiv pentru Mitropolitul Bartolomeu, de fericită memorie, de a adresa în ultimul său mesaj pastoral, de Crăciun 2010, apelul insistent, aproape dramatic, către părinți de a veghea la sănătatea interioară și trupească a copiilor lor. Același mare ierarh, într-o predică din Catedrala clujeană, lansa un îndemn la prima vedere paradoxal, nemaiîntâlnit la un înalt slujitor al Bisericii. Adresându-se în mod special tinerilor, acesta le spunea cu fermitate și încurajare: „Trăiți-vă tinerețea!”, adăugând imediat: ”Dar să o trăiți în așa fel încât să nu vă fie, la bătrânețe, rușine de voi!”.

Din nefericire, unii tineri înțeleg să își trăiească altminteri tinerețea. Chiar dacă nu consumă drogurile „hard”, nu puțini tineri ajung să fie dependenți de altele care se bucură de o acceptanță socială mai mare, precum etnobotanicele și alcoolul. Acesta din urmă este, în fapt, cel mai accesibil drog, inclusiv în dulapul de acasă, în atelierul de tâmplărie al unchiului sau în magazinul de lângă școală. Combinația dintre teribilism, spirit viciat de grup, derută și protest neasimilat intelectual produce la urmă un „cocktail” exploziv. Alcoolismul juvenil concurează între timp același fenomen printre maturi. Iarăși, precum în cazul sinuciderilor, și de data aceasta avem de-a face cu un mesaj indirect pe care trebuie să îl descifrăm. Orice exces ascunde o dezamăgire, exprimă un dezechilibru produs și întreținut cu mult înainte ca să se manifeste zgomotos în afară. Iată de ce nu este suficient să reproșăm astfel de comportamente, să subliniem caracterul lor ireprobabil și să înăsprim sancțiunile. Evident, mediatizarea obsesivă nu poate contribui la eliminarea unor astfel de practici. Dimpotrivă. Prin impactul mediatic, cultura morții câștigă pentru tinerii debusolați în atractivitate.

Din punctul de vedere al angajamentului social al Bisericii, este vădit faptul că proiectele filantropice din prezent sunt bune, dar nu suficiente. Ele nu ajung nemijlocit la tineri înainte ca aceștia să facă gesturi ireparabile. Mai cu seamă în mediul urban, marcat de anonimatul personal și de multitudinea de ispite, Biserica este prea puțin prezentă, proiectele ei de asistență acoperind doar o mică parte din nevoia de consiliere, dialog, îndrumare și veghe. Cât despre mediul rural, profund dezechilibrat demografic, aici asistăm parcă neputincioși la un proces de descompunere alertă a autorității morale a spațiului public, faptul că te „știe” sau te „vede” tot satul fiind pentru tineri pur și simplu „cool”. În absența de multe ori a părinților, plecați la muncă în străinătate, a dascălilor sau chiar a școlii, mutată în centrul de comună, satul românesc este din păcate „locul unde nu se îmtâmplă nimic (bun)”.

Ce este de făcut?

Primul și cel mai important pas este recunoașterea existenței acestor crize. Faptul că nu cunoaștem în cercul nostru de prieteni sau enoriași tineri consumatori de droguri nu înseamnă că problema nu există. La fel, faptul că, din fericire, majoritatea tinerilor știu totuși să își trăiască responsabil tinerețea nu înseamnă că trebuie să fim surzi la chemarea celor care se scufundă în mizeria unei societăți prea puțin atente și din ce în ce mai egoiste. Rubrica pe care o inaugurăm azi în revista „Renașterea” se dorește o minimă contribuție la conștientizarea complexității vieții tânărului în lumea de azi. În mod concret, o să încercăm să trecem în revistă aspecte precum incultura accentuată, lipsa lecturilor formatoare, hedonismul și consumismul, ateismul și materialismul, lipsa de maturitate în viața afectivă și sexualitatea precoce, adicțiile de tot felul, de la droguri la jocurile electronice, pornografia și marea boală a tinerilor, nebănuită de către cei mai mulți maturi: singurătatea. Acest inventar nu se dorește o listă de acuzații. Mai mult decât atât, nădăjduim să decriptăm o parte din universul mare al unor oameni considerați în mod eronat „mici”, să înțelegem cum Biserica poate găsi cu ei un limbaj comun prin care adevărul și frumusețea Evangheliei lui Hristos să fie transmise pentru a fi trăite.

Rev. Renasterea iunie/2011

Invitaţie la dezbatere: "Consumul alcoolului în rândul tinerilor"

2011-06-21T22:59:00.000+03:00

E îndeobşte cunoscut că a crescut consumul de alcool în rândul tinerilor şi în special al adolescenţilor.
Care credeţi că sunt cauzele?

Vă invit să scrieţi părerile dumneavoastră!

Poză preluată de pe: http://www.google.ro/imgres?imgurl=http://www.calificativ.ro/_files/Image/news//alcoolul-nu-te-face-mare-15799.jpg&imgrefurl=http://www.calificativ.ro/LICEENII_VORBESC_DESPRE_ALCOOL-a15799.html&usg=__wwERgi6EmWPv-LLywBEBMLWggr0=&h=300&w=300&sz=16&hl=ro&start=0&zoom=1&tbnid=qPT9tnUq9d3UtM:&tbnh=155&tbnw=155&ei=bvcATs_SNsbHsgbpy82ADQ&prev=/search%3Fq%3Dalcool%26hl%3Dro%26sa%3DX%26biw%3D1280%26bih%3D675%26tbm%3Disch%26prmd%3Divnsub&itbs=1&iact=rc&dur=583&page=1&ndsp=18&ved=1t:429,r:4,s:0&tx=10&ty=102&biw=1280&bih=675

Din Sfântul Ioan Gură de Aur....

2011-04-23T22:26:00.000+03:00

"Pe zi ce trece vin tot mai puţini oameni la biserică. Plin este oraşul de oameni, şi biserica este goală! Plină piaţa, teatrele şi locurile de plimbare, iar casa lui Dumnezeu pustie!Dar, mai bine zis, dacă e să spun adevărul, pustiu este oraşul de oameni, şi plină biserica! [...] Nu-i om cel care are trup şi glas de om, ci acela cu suflet de om, cel cu simţăminte omeneşti." Sf. Ioan Gură de Aur, Despre schimbarea numelor, I.

VIZITAŢI .....

2011-04-15T23:04:00.001+03:00

.....PRIMUL BLOG CE-ŞI PROPUNE PROMOVAREA ACTIVITĂŢILOR CATEHETICE DIN ARH.VADULUI, FELEACULUI ŞI CLUJULUI. De curând a fost inaugurat primul blog ce are ca scop major promovarea activităţilor catehetice din Arhiepiscopia Clujului. Prin el ne dorim să facem vizibilă munca preoţilor şi profesorilor de religie ce-şi pun viaţa în slujba tinerilor împlinindu-şi vocaţia de dascăli, întrucât: pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor (I Cor. 12, 28).

Hristos impartasit copiilor si Alege scoala la Cluj

2011-04-04T20:58:00.001+03:00

Miercuri, 6 aprilie 2011, h 10.00 vor fi lansate in prezenta IPS Andrei, Arhiepiscopul si Mitropolitul Clujului, proiectele catehetice Hristos impartasit copiilor si Alege scoala!

CONFERINTA VLAD MURESAN

2011-04-01T12:40:00.002+03:00

Lingăii....

2011-03-25T22:35:00.001+02:00

Parafrazând un înger de copil, lingăul e cel care linge farfuria, lingura, furculiţa şi dacă nu s-a săturat linge şi tigaia.

Numai că nu putem rămâne în dimensiunea ludicului şi, poate, a inocenţei, ci trebuie să vedem lingăreala în toată oroarea şi desfăşurarea ei distructivă. Unii îi spun ipocrizie, alţii parşivitate cert este că are din ambele şi mai trebuie condimente.

Isteria, dar, totodată, importanţa unor evenimente importante adună la cină, în afară de haita legitimată şi tot felul de cutre, hiene cu gât puternic şi lipsite de scrupule, caractere mizere şi periculoase pentru viitorul unei instituţii pentru că o încep de tineri. Nu cred că există vreo structură publică sau privată care să nu încorporeze, voit sau din greşeală, profilul insalubrului lingău.

Dar, totuşi, cu ce ne poate deranja? Pe cine afectează, că doar este loc pentru toţi?

O fi! Toată problema este că acceptarea şi încurajarea unui atare comportament demotivează pe cei cu adevărat valoroşi. Fervoarea unui tânăr este cu atât mai puternică şi potenţată cu cât cineva poate să-l motiveze. Tinerii nu sunt tâmpiţi însă sunt diferiţi. Sunt tineri care văd şi se ruşinează încercând să muncească şi să ajungă acolo unde doresc prin forţele personale şi ajutorul lui Dumnezeu şi sunt tineri care văd, nu se ruşinează şi încearcă prin linguşeli şi maximă (aparentă) disponibilitate (instrumente diabolice şi condamnate de Scriptură şi Sf.Părinţi) să ajungă în locuri unde, nu numai că nu vor putea face faţă, ci, mai mult vor distruge totul.

Pentru a nu mă lungi, lingăul este problematic şi trebuie anihilat, înlăturat şi, dacă e posibil transformat în persoană credibilă, din cel puţin două puncte de vedere, ambele cu profunde conotaţii morale:

- Demotivează pe cei care au frică de Dumnezeu şi de oameni, sfidează pe tinerii motivaţi, bineintenţionaţi dar netupeişti demonstrându-le încă o dată, dacă mai era nevoie, că şcoala nu ajută la nimic, iar ascultarea este atuul proştilor;

- acolo unde sunt puşi/numiţi demolează, distrug avanzând şi promovând gunoaie ordinare asemenea lor.

Nihil sub sole novum...

2011-03-22T22:53:00.000+02:00

Nihil sub sole novum nec valet quisquam dicere ecce hoc recens est iam enim praecessit in saeculis quae fuerunt ante nos... (Eccl.1:10)

Se reconfirmă că politicianul român este, cu rare excepţii, un mare, mare nesimţit.
Scandalul cu Severin, politician pe care îl ştiu încă din anii 90 şi care, mărturisesc cu parere de rau, mi-a făcut impresia unui om cu principii, m-a îngrozit. Imi aduc aminte cum râdeau, la cunoscutele posturi TV, cetele de derbedei politruci, când a fost ales europarlamentar nea Gigi şi mai că mă convingeau să sunt imaculaţi iar reprezentanţii propiilor partide sunt TIDE sau poate ARIEL. Or, halal nesmiţire! Ei, care arată cu degetul, nu sunt în stare să-şi ascundă zgura decât sub preş. Dar nu-i bai....! Vin europenii şi ne mai dau o lecţie...dacă mai era nevoie! Ne arată cât de nenorociţi şi avizi după bani sunt/suntem, cât de sărăntoci cu alte cuvinte. "Suntem", regret că trebuie să folosesc acest plural I, pentru că noi i-am trimis pe neicuşorii aceştia la Bruxll.

Să ne mai mirăm?! Ce să mai zicem de alde Becali dacă un om cu "stofă" şi-a permis să-şi bată joc în halul acesta de România, de parcă nu era îndeajuns de batjocorită?! Ce s-ar fi întâmplat de G.B. vorbea engleză sa u franceză?? Şi totuşi continuăm să-i arătăm pe G.B. sau E.B. cu degetul.....

Aşadar, ce ne-ar mai putea surprinde în România??? VĂ INVIT SĂ-MI DAŢI Idei!

Ortodoxia si ortodoxiile, Radu PREDA

2011-03-01T16:21:00.002+02:00

http://www.edituraeikon.ro/index.php
http://www.edituraeikon.ro/detalii-carte.php?idC=165

Alcoolul face mai multe victime decat SIDA , TUBERCULOZA sau VIOLENTA

2011-02-12T12:44:00.000+02:00

Urmariti, pentru detalii, linkul!

O evocare a Mitropolitului Bartolomeu Anania. Radu Preda în dialog cu Mihnea Măruță

2011-02-05T00:17:00.001+02:00

Ştia să asculte, să fie fermecător, să vibreze la soarta celor năpăstuiţi, să încurajeze pe cei de valoare, să iubească şi să respecte omul”, astfel îl descrie teologul Radu Preda pe cel căruia a avut şansa de a-i fi ucenic şi prieten – Arhiepiscopul Bartolomeu Anania. L-am rugat pe Radu Preda, director al Institutului Român de Studii Inter-ortodoxe, Inter-confesionale şi Inter-religioase, să analizeze moştenirea spirituală şi instituţională a mentorului său, precum şi speculaţiile privind viitorul Mitropoliei Clujului pe care le-a stârnit trecerea ÎPS Bartolomeu la cele veşnice.

M.M.: Care sunt principalele modificări pastorale şi administrative introduse de ÎPS Bartolomeu în cei 18 ani în care a fost Arhiepiscop al Clujului?

Radu Preda: Venirea, la începutul anului 1993, a Arhiepiscopului Bartolomeu la Cluj a coincis, la propriu, unui capitol cu totul nou în viaţa eparhiei. Acest lucru are mai multe cauze. Înainte de toate, să nu uităm că, urmându-i vrednicului Arhiepiscop Teofil – cel care a îndurat cu stoicism creştin deceniile de ingerinţe şi grosolănii ale comunismului, reprezentat în teritoriu de personaje abjecte, gata să se folosească de slăbiciunile slujitorilor Bisericii pentru a întinde mai bine plasa controlului de stat asupra societăţii -, Arhiepiscopul Bartolomeu era, practic, primul ierarh post-comunist al eparhiei. Altfel spus, pastoraţia lui a fost pusă explicit sub semnul libertăţii regăsite după căderea dictaturii.

Apoi, tocmai datorită acestei libertăţi, Arhiepiscopul Bartolomeu a avut posibilitatea de a deschide noi canale de comunicare ale Bisericii cu lumea: a refondat practic revista “Renaşterea”, întemeiată de Episcopul Nicolae Ivan imediat după unirea din 1918 şi înfiinţarea episcopiei ortodoxe de la Cluj, a dat un suflu nou editurii şi a organizat postul de radio omonime. Tot ca pe un fruct al libertăţii am putea interpreta deschiderea către dialogul inter-confesional cu Biserica Evanghelică din Wuerttemberg (Germania), dar şi către dialogul, nu mereu acceptat ca atare, cu fraţii greco-catolici.

Legat de acest ultim aspect, să ţinem cont de temperatura emoţională foarte ridicată a primilor ani după 1990, de formula fără compromisuri a lui restitutio in integrum, de retorica exclusiv acuzatoare a greco-catolicilor la adresa ortodocşilor, a căror jertfă în comunism era pur şi simplu negată în numele unui bizar şi necreştin monopol asupra suferinţei, de puseurile naţionaliste, mai ales la nivel politic, de amestecul de planuri şi, de ce nu, de lipsa de soluţii a Bisericii Ortodoxe ca atare în faţa unei astfel de situaţii.

Orice se poate spune, dar, în acele vremuri tulburi, Arhiepiscopul Bartolomeu nu a incitat la violenţă, nu a încurajat extremele, de orice fel. Mai mult, tot legat de fraţii greco-catolici, a restituit de bunăvoie biserica “Bob”, tocmai pentru că nu putea sluji în Catedrală în timp ce ei stăteau afară, în piaţa de lângă “Sfântul Mihail” (biserică romano-catolică situată în centrul Clujului – n.M.M.) . Sigur, ar mai fi multe de spus doar despre acest capitol. Ce doresc să semnalez aici este tocmai existenţa unor nuanţe care interzic oricărui om de bună credinţă să facă apel la imagini caricaturale, să simplifice realităţi complicate oricum de la sine.

Referitor la suflul pastoral nou adus de Arhiepiscopul Bartolomeu la Cluj, aş mai aminti de ordinea şi transparenţa introduse în procesul de selectare şi promovare a clerului, de înfiinţarea şi reînfiinţarea mânăstirilor, de articularea unei impresionante reţele de instituţii filantropice, de procesul (nu lipsit de dramatism) de ridicare a Arhiepiscopiei la rangul unei Mitropolii, de grija faţă de elevii şi studenţii merituoşi, dar fără resurse materiale, fapt vizibil în zecile de burse date până acum de Fundaţia “Mitropolitul Bartolomeu” etc.

M.M.: Care dintre proiectele lansate de ÎPS Bartolomeu în Mitropolia Clujului e imperios să fie continuate de succesorul său?

- Toate! De la revista “Tabor” la proiectul artistic-teologic de la biserica parohială “Schimbarea la Faţă”, de la aşezămintele filantropice la corectitudinea administrativă de zi cu zi.

M.M.: În perspectiva reunirii Sfântului Sinod, se vorbeşte inclusiv despre eventualitatea refacerii Mitropoliei Ardealului, adică desfiinţarea actualei Mitropolii clujene. Ce şanse acordaţi acestei posibilităţi şi ce reacţii locale credeţi că ar stârni o asemenea decizie a Sfântului Sinod?

- Chiar dacă geneza Mitropoliei Clujului cuprinde şi elemente dramatice, aşa cum am amintit, a pune problema desfiinţării sau reducerii ei la o formă fără fond (de genul unui titlu ad personam) trădează nu doar lipsa unei minime sensibilităţi pastorale, cât mai ales o plăcere suspectă de “răzbunare”. Gestul înfiinţării Mitropoliei la Cluj, după alegerile pentru scaunul mitropolitan de la Sibiu, s-a dorit un semnal de alarmă, niciunul dintre ierarhii ardeleni nevotând pentru cel care ar fi trebuit să le fie mitropolit, adică superior direct (Radu Preda se referă la ÎPS Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului – n.M.M.). Adică este o chestiune de reprezentativitate şi comuniune pe care nici Statutul actual al BOR, revizuit din temelii, nu a rezolvat-o.

Se poate discuta eventual despre o reaşezare echilibrată a graniţelor canonice, dar în niciun caz despre desfiinţare. Ar fi un gest care ar ofensa pe clujeni şi ar demonstra că duhul politicianist, al puterii de dragul puterii, fără grija faţă de binele comun, începe să pună stapânire şi peste slujitorii Bisericii noastre majoritare. La urma urmelor, nu numărul de kilometri pătraţi dă importanţă unei eparhii sau unui ierarh. Arhiepiscopul Bartolomeu a fost o voce de autoritate şi înainte de a fi mitropolit, ba, aş spune, cu mult înainte de a fi hirotonit episcop. Ceea ce contează este măreţia, nu mărimea, calitatea, nu cantitatea!

M.M.: Moartea ÎPS Bartolomeu redeschide separaţia dintre tradiţionalişti şi ecumenişti?

- Cine sunt aceştia? Recursul insistent la astfel de categorii în mass-media noastră este cel puţin problematic, dacă nu chiar profund inadecvat pentru viaţa eclezială. Legat de opera pastorală a Mitropolitului Bartolomeu, în ce categorie intră el? A avut relaţii ecumenice excelente cu protestanţii germani, a deschis drumul unui artist catolic de talia lui Marko Rupnik, artistul papilor Ioan Paul II şi Benedict XVI, s-a înţeles admirabil cu episcopul greco-catolic Florentin, a întreţinut un exemplar dialog cu laicatul, cu oamenii de litere şi de cultură, a continuat şi amplificat tradiţia concertelor inter-confesionale de colinde, a pledat pentru o Ortodoxie pe cât de deschisă, pe atât de fermă, a condamnat decăderea morală, activitatea necinstită sufleteşte a sectelor profitând de naivitatea sau sărăcia oamenilor, a ţinut clasa politică la o distanţă respectuoasă – în care dintre cele două categorii intră toate acestea? Tradiţionalism? Ecumenism? Sau în amândouă şi, de fapt, în niciuna?

A treia cale este, după mine, răspunsul adecvat. Măcar şi pentru simplu fapt că nu poţi fi ecumenic, deschis dialogului, dacă nu îţi cunoşti Tradiţia. Demnitatea nu exclude dialogul aşa cum grija faţă de propria turmă duhovnicească nu exclude solidaritatea cu alţi creştini. Tradiţionalismul, aşa cum îl înţelegea Mitropolitul Bartolomeu, nu se confundă cu bădărănia extremiştilor, aşa cum nici ecumenismul nu este sinonim cu relativismul confuzilor. În acest sens, sunt cât se poate de sugestive cazurile Nicolae Corneanu şi Sofronie Drincec (Mitropolitul Banatului, care s-a împărtăşit la o liturghie greco-catolică, respectiv Episcopul Oradiei, care a concelebrat alături de un ierarh greco-catolic – n.M.M.).

M.M.: Care consideraţi că este moştenirea majoră pe care o lasă ÎPS Bartolomeu Bisericii şi României?

- A fost un iubitor ardent al libertăţii, trăind-o din plin şi plătind enorm pentru ea. În plină epocă interbelică, în Frăţiile de Cruce fiind, nu a putut ignora faţa cealaltă a legionarilor maturi, a celor din Garda de Fier, violenţa şi rasismul pe care le practicau. Apoi, în comunism, a fost deţinut politic pentru un ideal politic pe care nu l-a împărtăşit în întregime niciodată. A suferit pentru prezumţia de legionarism, pentru care, plecat apoi în America, să plătească pentru prezumţia de comunism, de colaborare cu Securitatea. După 1989, a plătit, ca pe o “încununare”, pentru amândouă!

Lecţia personală a libertăţii, atât de preţioasă şi atât de greu de obţinut şi apoi de păstrat, a încercat să o traducă în viaţa bisericească. Îşi dorea o Biserică, referindu-ne aici mai ales la colegii lui sinodali, liberă de corupţie, de complicităţi, de angajamente subterane, adică o ierarhie capabilă să înveţe poporul credincios această lecţie a libertăţii după aproape un secol de dictaturi şi două decenii de tranziţie confuză. Îşi dorea o Biserică, ierarhie şi laicat la un loc, în stare să fie “sarea pământului”, să foreze în adâncuri, cât mai adânc, prin Liturghie şi cuvânt de învăţătură, să ajungă în cele din urmă la “apa cea vie a Ortodoxiei”. Adică să nu se mulţumească atât de uşor cu mâlul sau apa tulbure, ci să aibă curajul de a dori ceva mai mult, ceva autentic.

M.M.: Ce v-a învăţat Mitropolitul şi numai el?

- Multe. De la asumarea până la capăt a propriilor decizii, cu riscurile de rigoare, la dorinţa de a fi înconjurat de oameni mai buni de la care să poţi învăţa, din a căror existenţă să iei imbolduri pentru propria ta viaţă. Îmi rămâne sentimentul de a fi trăit o prietenie (ce cuvânt straniu pentru mediile noastre bisericeşti obşnuite doar cu raporturi ierarhice, de forţă!), inegală ca vârstă şi anvergură, cu un om care ştia să asculte, să fie critic, dar să şi primească (mai greu, dar primind!) criticile, mai ales pe cele întemeiate, să îşi ceară scuze pentru eventualele excese de autoritate sau pentru procesele de intenţie, să fie fermecător, amfitrion perfect, fără să monopolizeze discuţia şi fără să îşi domine musafirii, să vibreze la soarta celor năpăstuiţi, să facă gesturi discrete de filantropie personală, să încurajeze pe cei de valoare, să se distanţeze de mediocri sau de cei lipsiţi de caracter (e adevărat, nu de toţi!), să se mire de frumuseţile naturii, să guste fără exces bucuria vieţii, să iubească şi să respecte omul.

M.M.: Puteţi să-mi povestiţi, pe scurt, o amintire dragă care vă leagă de ÎPS Bartolomeu?

- Poate şi datorită apropierii în timp, ultima amintire, chiar dacă nu este şi cea mai plăcută în întregime, este şi cea mai pregnantă. Zilele petrecute în spitalul din Viena au fost presărate de dialoguri şi mai ales de câteva replici memorabile, dintre care cea că se simte fără teamă în faţa morţii sau îndemnul adresat celor de faţă de a continua, de a merge mai departe, îmi răsună cu putere.

Fundaţia Creştin Democrată şi Creştin – Democraţia. Interviu cu Radu Carp

2011-01-24T23:30:00.000+02:00

Liviu Vidican-Manci Domnule Radu Carp, de ce creştin – democraţia?

Radu Carp Creştin-democraţia nu este o sintagmă nouă. Publicul românesc este obişnuit cu această sintagmă încă de la începutul anilor 1990. Din păcate, ea nu a avut o acoperire concretă, în sensul că au existat conferinţe, seminarii, dezbateri: cum ar fi posibil în România, ş.a.m.d. dar iniţiative concrete care să vină dinspre societate înspre lumea politică nu prea au fost. A existat un partid ce avea această titulatură care, datorită unor contradicţii interne, unor legături mai puţin strânse cu societatea, a avut destinul pe care l-a avut. De aceea am şi lansat această fundaţie. Este mai mult o iniţiativă ce porneşte de jos… De ce? Pentru că după douăzeci de ani avem nevoie de mai multe clarificări. Să vedem, în primul rând dacă un asemenea proiect este posibil în România. Nu avem nicio garanţie că un asemenea proiect, din punct de vedere politic, poate fi unul de succes. Avem însă experienţa altor ţări care ne spun cum ar trebui procedat. Avem, de asemenea, oameni în România care sunt foarte bine pregătiţi, care au o afinitate pentru creştinism, care cunosc foarte bine mijloacele politice, democratice şi care pot îmbina cele două laturi foarte bine, în aşa fel încât ar fi păcat ca aceste persoane să aibă un traseu strict individual. Dincolo de perioada de instabilitate economică am ajuns la o maturitate, putem judeca foarte corect ce se poate şi ce nu se poate face… .

L.V.M. Aşadar, ce-şi propune Fundaţia Creştin Democrată?

R.C. Fundaţia a fost ideea domnului Teodor Baconschi care a reuşit să demareze acest proiect. În această fundaţie se regăsesc nume de intelectuali care s-au făcut remarcaţi în ultimii ani….care, nu neapărat, au avut o implicare în politică şi care doresc să facă mai bine cunoscute resorturile acestui curent, ale acestei orientări în România. Este vorba de Radu Preda, Mihai Neamţu, Adrian Papahagi, Theodor Paleologu, sunt o pleiadă foarte interesantă de intelectuali care s-au afirmat în ultima perioadă în spaţiul public cu puncte de vedere în care poziţia creştină este pe primul plan. Nu e vorba numai de ei, ci şi de oameni de afaceri, de mici întreprinzători de succes, medici, persoane care au avut o carieră în domeniul în care au funcţionat şi care doresc în momentul de faţă o implicare atât civică, cât şi politică. FCD nu este o simplă fundaţie, nu este un ONG, pentru că altfel s-ar fi chemat Asociaţia Creştin Democraţilor Liberi, sau ar fi avut o altă denumire, este ceea ce în alte ţări se regăseşte sub denumirea de fundaţie politică. Există în alte ţări fundaţii care promovează valorile civice dar care în acelaşi timp fac legătura între societatea civilă şi politică, cum sunt de exemplu fundaţiile Adenauer în Germania şi Robert Schuman în Franţa ş.a.m.d.

L.V.M Unii tind să confunde FCD cu un partid politic. Care sunt diferenţele dintre cele două entităţi?

R.C. În momentul de faţă este foarte greu să faci în România un partid politic. Pe de o parte, există persoane care nu mai aparţin de electoratul tradiţional al unor partide dar în acelaşi timp nu au devenit total dezinteresaţi de politică, deci există categoria de public interesat de politic dar care nu şi-a găsit reprezentarea într-un partid. Pe de altă parte, a face un partid nou şi a acapara întregul procentaj al celor ce sunt interesaţi de politică, dar care nu participă activ sau care au refuzat în ultimul timp să participe activ este o utopie. Nu exclud ca la un moment dat fundaţia să se transforme într-un partid politic sau faptul că în România, în următorii zece ani, nu va mai apare niciun partid politic, însă, pe de altă parte, nu cred că partidele politice ar putea apărea atât de uşor cum apăreau la începutul anilor 1990. Există foarte multe restricţii financiare, condiţii greu de îndeplinit ca număr de membri. Nu este un efort uşor, însă pe de altă parte cred că viitorul aparţine nu neapărat partidelor politice, ci mişcărilor civice, cetăţeneşti care se transformă în ceva apropiat partidelor politice.

Dezinteresul faţă de politică este general, nu este doar în România, este valabil pentru foarte multe ţări. Dacă ne uităm astăzi în cadrul partidelor de orientare creştin-democrată sau dacă vreţi „antisecularizante”, vedem că jumătate din ele poartă altă denumire decât cea de partid: platforme, etc. Denumirea de partid nu mai este foarte populară astăzi în Europa. De exemplu, în Polonia este foarte greu de spus care partid este creştin-democrat şi totuşi vorbim de o ţară catolică prin excelenţă ca nivel de prezenţă, de participare. De ce? Pentru că numărul de creştini interesaţi de politică este foarte mare şi e distribuit pe întregul spectru politic, aşa încât formaţiunile politice refuză să se identifice cu denumirea de partid şi încearcă să primească o denumire foarte largă. Graniţele dintre fundaţii şi partide vor fi din ce în ce mai difuze în următoarea perioadă, nu numai la noi, ci şi în Europa…

L.V.M. Din punct de vedere juridic, partidul obligă la ceva anume spre deosebire de fundaţie?

R.C. Fundaţia nu participă la alegeri, în timp ce un partid participă la alegeri. Aceasta ar fi cam singura diferenţă, dar, pe de altă parte, democraţia nu se manifestă doar cu prilejul alegerilor.

L.V.M Cui se adresează această fundaţie?

R.C. Repet, această fundaţie se adresează persoanelor cu afinităţi creştine care există astăzi în spaţiul public, care deşi se cunosc nu au avut proiecte împreună pentru că în România este greu să dai o conotaţie practică termenului de solidaritate, la noi proiectele sunt mai mult individuale şi mai puţin comune. Pe de o parte, fundaţia se adresează acestui public. A doua categorie de public este formată din acele persoane care au avut şi au împliniri în profesia lor şi doresc să regăsească persoane din alte domenii. Medici foarte buni, profesori, ingineri… într-un cuvânt, clasa de mijloc. În al treilea rând, fundaţia se adresează celor care sunt interesaţi de politică dar nu au găsit încă un vector politic sau sunt dezamăgiţi de ceea ce li se oferă în momentul de faţă şi doresc un alt fel de participare politică.

Termenul de politică nu trebuie să ne sperie. Noi l-am conotat negativ prin echivalarea politicii cu Parlamentul sau cu guvernarea ineficientă ş.a.m.d. Politica este un termen mult mai larg, este implicare în viaţa cetăţii. Nu doar parlamentarii fac politică, toţi facem politică într-un sens mai larg. La fel şi cu guvernarea. Când s-a vorbit despre buna guvernare în România totul s-a redus la modul în care Guvernul îşi exercită prerogativele. Buna guvernare se referă însă nu numai la acest aspect, ci şi la felul în care sunt conduse spitalele sau societăţile comerciale, la un tip de conducere, nu la cea exclusiv politică. Noi avem tendinţa de a folosi într-un mod mai puţin responsabil toţi aceşti termeni care ţin de democraţie.

L.V.M. Domnule Radu Carp, în ce măsură credeţi că tinerii ar putea fi interesaţi de această Fundaţie?

R.C. Vreau să vă spun că am avut surprize plăcute. Am avut foarte mulţi voluntari care au participat la activităţile noastre. Am organizat un seminar la Săcele şi am avut surpriza să vedem un număr foarte mare de candidaţi, de persoane interesate. Nu ne aşteptam la aşa ceva. Tinerii doresc chiar mai mult decât le putem noi oferi. Tot ce-mi doresc este să putem canaliza aceste energii. Am fost puţin surprins să vedem că în rândul tinerilor ele mai există. Într-o perioadă de criză în care locurile de muncă sunt puţine, în care învăţământul a decăzut, mă aşteptam ca tinerii să aibă o reacţie de refuz la ideea participării voluntare. Or, cu surprindere, am constatat că tinerii aceştia şi-au oferit serviciile, de foarte bună calitate. Nu este vorba doar de voluntariat în acţiuni de rutină, ci am primit, de exemplu analize privind reflectarea activităţii fundaţiei în presă de la tineri de 22-23 de ani, foarte profesioniste, în mod cu totul voluntar, or, pentru mine acesta este un semn al faptului că proiectul poate continua cu succes.

L.V.M. Ce program şi-a propus Fundaţia?

R.C. Am avut un program foarte încărcat încă de la înfiinţare. Nu uitaţi că lansarea oficială a Fundaţiei a avut loc la începutul lunii octombrie. De atunci şi până acum am organizat aceste seminarii în Bucureşti, în afara Bucureştiului, am iniţiat o colecţie de carte la Curtea Veche, din care prima carte a apărut, cea intitulată „Creştinism şi democraţie” a domnului Teodor Baconschi. Avem un plan editorial pentru 2011. Pregătesc o carte privind partide şi profiluri creştin-democrate în Europa, în prima jumătate a anului 2011. Vrem să edităm, de asemenea, o culegere de texte nu numai de autori români, ci şi din alte ţări referitoare la acest curent. Programul fundaţiei este destul de extins. De asemenea, sunt şi alte proiecte: suplimente la reviste culturale; recent am colaborat cu un aşezământ social care se ocupă cu copii fără părinţi; ne-am implicat în acţiuni sociale cu ocazia Crăciunului; am organizat conferinţe în ţară; domnul Baconschi a fost la Cluj, la Alba Iulia, în mai multe oraşe şi a prezentat curentul creştin-democrat.

Bilanţul a mai puţin de trei luni de la înfiinţarea fundaţiei arată că s-a făcut foarte mult. Ceea ce mă bucură şi mai mult este că sediul fundaţiei din Bucureşti a devenit un centru foarte activ. Deşi suntem înfiinţaţi de mai puţin de trei luni, la ora actuală, la orice moment din zi, sigur, în anumite limite orare, tot timpul este cineva. Cineva care doreşte informaţii suplimentare, care doreşte să se implice într-un proiect, să discute despre o anumită acţiune. Nu este aşadar o iniţiativă în mintea unor intelectuali care vor să mai facă şi altceva pe lângă a scrie şi a citi cărţi. Este o iniţiativă foarte concretă.

L.V.M. Mă gândesc că doriţi ca în timp să deschideţi şi alte sedii în ţară. Aţi luat în calcul şi asemenea posibilităţi?

R.C. Da, am discutat acest proiect şi chiar au existat şi există oferte concrete. Strategia fundaţiei este ca în prima jumătate a lui 2011 să se consolideze, să fie un vehicul mai cunoscut şi ulterior să avem filiale în ţară. Deocamdată, vrem să parcurgem cât mai multe oraşe din ţară pentru a prezenta fundaţia. În momentul în care vom avea un anumit nivel de maturitate, vom dori să avem relaţii foarte concrete cu parteneri locali.

L.V.M. Cum a fost primită FCD de mass-media şi clasa politică? Au fost înregistrate reacţii din partea acestor sectoare?

R.C. Am realizat o monitorizare a felului în care s-a reflectat fundaţia în presă. Rezultatul a fost încurajator. Exclud chestiunile punctuale care-l privesc pe preşedintele fundaţiei, despre fundaţie ca atare nu a existat o reacţie negativă. Nu poţi să afirm că a existat un entuziasm extraordinar dar cred că s-a reflectat exact ce s-a întâmplat. Au existat şi exagerări şi puncte de vedere care nu au nimic în comun…. de exemplu, în seara zilei în care s-a lansat fundaţia era o grevă la Ministerul Finanţelor, iar presa a făcut o paralelă între momentul lansării şi greva respectivă. Noi, cei care am participat la acel eveniment, putem să vă spunem doar atât, că a participat întreaga elită a României: artişti, politicieni, economişti, pictori, medici, deci din toate sectoarele, a fost remarcabil acel eveniment de la Ateneu. Au participat sute de oameni care reprezintă tot ce are România elită în momentul de faţă, cu aspecte bune şi mai puţin bune. Pe de o parte, ne-am bucurat că am putut aduna elita României, iar pe de altă parte am putut vedea cum se comportă elita. Dar asta este cu totul altceva… la lansarea Fundaţiei cred că au fost peste 2000 de persoane, dintr-o anumită categorie, nu a venit oricine de pe stradă care ar fi fost interesat. Un aspect care ne-a frapat într-un fel, chiar şi Muftiul a participat la momentul lansării. Nu este un proiect închis care să se adreseze doar unei anumite confesiuni sau religii.

L.V.M Ce reacţie aţi avut din partea Bisericii?

R.C. Vrem să construim o relaţie funcţională cu Biserica Ortodoxă, în sensul în care să putem prelua anumite proiecte de societate al Bisericii care nu au încă o voce. Nu am avut niciun fel de reacţie negativă, nici un entuziasm ieşit din comun dar am avut şi cred că e bine să avem în continuare o relaţie în care cele două părţi să ştie ce tipuri de competenţe au. Sunt convins că şi pe viitor Biserica va fi extrem de receptivă la o asemenea mişcare sau la altele similare. Dacă ar fi să compar ceea ce s-a întâmplat până acum – şi sper să se întâmple şi în continuare la fel – cu situaţia din alte ţări, reacţia a fost excelentă. De exemplu, la înfiinţare partidele sau mişcările creştin-democrate (cam peste tot în Europa nu au apărut partide brusc, ci au fost iniţial mişcări creştin-democrate) au fost iniţiative ale laicilor, iar Biserica a fost destul de reticentă la asemenea proiecte. A durat decenii până când Biserica a acceptat că trebuie să convieţuiască cu aceste mişcări de laici, ceea ce nu este cazul în România. Să comparam România anului 2010 cu Italia începutului secolului al XX-lea în care Luigi Sturzo a trebuit să aştepte douăzeci-treizeci de ani până să existe o reconciliere cu Vaticanul…. Sigur, problema este mult mai complicată: la început Biserica a fost de acord, după aceea şi-a retras sprijinul, au apărut unele nuanţe. Or, în România nu am avut o istorie atât de sinuoasă care să nască interpretări. Cred că am ajuns la o maturitate în societatea românească, cele două părţi, Statul şi Biserica, ştiu exact care le sunt limitele, unde ar putea să colaboreze, pe ce tipuri de proiecte, în aşa fel încât nu există niciun fel de dispută la mijloc. Există relaţie de complementaritate care, desigur, ar trebui dezvoltată mult mai bine în continuare şi asta încercăm să facem.

L.V.M. Care este paradigma creştin-democraţiei europeane pe care o consideraţi potrivită pentru spaţiul românesc?

R.C. Există părerea că în România această iniţiativă este contra curentului, în sensul în care partidele, mişcările creştin-democrate ar veni prea târziu pentru că Europa este pe drumul secularizării inevitabile, iar asemenea mişcări sau partide nu-şi mai găsesc publicul căruia să i se adreseze . Da şi nu. Este adevărat până la un punct. De ce? În momentul de faţă, alianţele în societate se fac între cei care recunosc anumite valori şi îşi fundamentează credinţa pe acele valori şi cei care nu recunosc acele valori şi nu îşi bazează acţiunea pe acele valori. Mi se pare foarte modern preambulul Constituţiei Poloniei spre exemplu care spune că poporul polonez este compus atât din cei care recunosc sursa valorilor în Dumnezeu, cât şi din cei care respectă acele valori dar nu consideră că sursa lor este în Dumnezeu. Cu alte cuvinte, nu există societate în care să avem un consens cu privire la acest lucru. Important este ca acest clivaj să nu fie atât de definitiv încât să fie transformat într-o ruptură totală. Şi la noi alianţele se vor face în continuare între cei care cred în anumite valori religioase şi între cei care au acele valori dar care nu consideră că ele sunt date de religie. Împreună cu studenţii mei am realizat o cercetare socială pentru a vedea care sunt valorile pe care oamenii le asociază în general cu religia. Rezultatele sunt mixte. Sunt zone în care valorile au o conotaţie religioasă, alte zone în care acelaşi cuvânt nu are o semnificaţie religioasă. Este foarte greu de trasat o graniţă. Peisajul la ora actuală este extrem de divers în România. Nu avem o hartă a acestei diversităţi, a felului în care sunt percepute valorile religioase. Dincolo de credinţă, de faptul că românii în general sunt mai credincioşi decât alte popoare, nu avem această cercetare care să penetreze toate nivelurile sociale.

L.V.M. M-aş opri puţin, înainte de finalul întâlnirii noastre, asupra sintagmei de „creştin-democraţie”, dar cu precădere asupra cuvântului „creştinism”. Acesta comportă sfere semantice deosebit de generoase. Nu i-aţi dat niciun fel de notă confesională. Acesta înseamnă că vă adresaţi tuturor creştinilor din România, nu neapărat creştinilor ortodocşi…

R.C. Aceasta este o chestiune mult mai complexă decât pare la prima vedere. Într-adevăr, nu vrem să ne cantonăm pe o anumită latură. Pe de altă parte, nici nu ne-am propus şi nimeni nu-şi permite în România să ignore specificul confesional. Evident că va exista o legătură foarte strânsă cu Ortodoxia, însă astăzi aceste mişcări, partide nu sunt confesionale. De exemplu în Belgia. Un stat ce a fost divizat etnic, politic, confesional şi care are serioase întrebări cu privire la existenţa sa în continuare. Există un partid creştin-democrat în Flandra, altul în Valonia, dar dacă ne uităm la scopurile celor două partide politice ele sunt identice, diferă doar apartenenţa. Valonii sunt membrii într-un partid, ceilalţi în celălalt partid. Mai mult, există valoni care sunt lideri în ramura flamandă a creştin-democraţiei şi invers. Am dat exemplul extrem dintr-o ţară în care există două partide care reprezintă două etnii şi totuşi punctele de contact sunt foarte intense. Nu cred prin urmare că în România există o creştin-democraţie de tip ortodox şi una de tip catolic. În niciun caz. România nu a fost puternic supusă procesului secularizării. Inevitabil vom merge în această direcţie. Dacă va exista această tendinţă, evident că va exista o coalizare a intereselor conotate religios, indiferent că vorbim de ortodocşi, catolici sau protestanţi. În Germania, spre exemplu, ţară care nu este atât de secularizată precum sunt alte state occidentale, vedem în ultima perioadă foarte mulţi musulmani care sunt afiliaţi partidelor creştin-democrate. Cum se explică acest lucru, când vorbim despre Uniunea Creştin Democrată? Membrii se recunosc în anumite valori, doresc păstrarea acelor valori şi privesc favorabil păstrarea acelor valori şi discursul axat pe acestea. Inevitabil vom merge şi noi în această direcţie, dar pe perioadă lungă nu mai putem face previziuni, nu ţine de noi, ţine de un plan al lui Dumnezeu care se va materializa indiferent de voinţa noastră.

Emisiunea „Dialoguri” Radio Renaşterea, Cluj-Napoca, 20.12. 2010

Realizator: Liviu VIDICAN-MANCI, pr.

Invitat: prof. dr. Radu CARP

Nici sa protestam nu mai stim! 24 ianuarie....

2011-01-24T22:59:00.001+02:00

24 ianuarie 2011 NICI SA PROTESTAM NU (MAI) STIM!

Nu am mai notat nimic pe blog de ceva vreme. Timpul nu mi-a fost nici măcar amic. Cu toate acestea, seara, înainte de a mă aşeza, cu mai mult sau mai puţină tihnă, în pat, urmăresc „inteligentele” ştiri de la televizor. Evit, de când m-am întors pe plaiurile lui „Ion”, iubitorul de pământ, să privesc şi să ascult canalele private, dar, în acelaşi timp, nu fac abstracţie de ele.

M-am simţit şi mă consider un iubitor de ţară sau, după cum le place unora să spună, un „patriot”. În acelaşi timp am vrut să cred că deciziile mele (şi aici mă refer cu precădere la alegerea politicului) sunt luate în cunoştinţă de cauză şi nu sunt rezultate ale monstruoasei manipulări a unui Trust de presă condus de unul sau mai mulţi „vulpoi comunişti” şi „delatori” ce atribuie supranumele de „iubitori de patrie”. Cu toate acestea, aşa cum o spuneam adineaori/adineauri, nu mă sfiesc să urmăresc şi asemenea canale de presă, însă cu mintea trează....

Astăzi e ziua Unirii! O zi memorabilă, atât din punct de vedere istoric cât şi politic, social şi religios. „Marele şi iubitul” nostru preşedinte, aşa cum era şi firesc, s-a prezentat la Iaşi. Acolo a constatat că o parte din mulţime l-ar vrea tras în ţeapă sau cel puţin plecat din ţară. Atitudinea românilor ieşeni şi moldoveni a fost una hotărâtă şi gândită (de alţii am impresia). Manifestările au fost penibile. Huiduieli peste huiduieli şi înjurături conjugate cu .... înjurături. O atitudine corectă?.... Nu ştiu! Dar cu siguranţă lipsită de demnitate naţională.

De ce? Imnul naţional a fost huiduit! Veti spune că Băsescu! Dar de ce în timpul intonării imnului naţional? Unde ne sunt valorile naţionale? Doar o hoardă de algerieni şi marocani ar îndrăzni să comită aşa ceva în Franţa în timpul unui asemenea moment, dar nici ei la un ison. Şi atunci de ce noi?

Uitându-mă la chipurile „nemulţumiţilor” mi-am putut proiecta, desigur cu puţine retuşuri estetice, pe cei care au pupat mâna dictatorului în urmă cu douăzeci şi doi de ani, şi, după ce au „lins-o” au vândut-o pe un preţ pe care nici ei nu-l ştiau. .....

Mi-e groază să mai scriu desi mai sunt multe de spus!

Un lucru e cert! NICI SĂ PROTESTAM NU STIM, de aceea suntem unde suntem!

2010-12-24T11:02:00.000+02:00

Je vous souhaite une belle fête de Noël et vous présente mes meilleurs voeux de paix, de joie et d'espérance pour la nouvelle année 2011.

La multi ani si multa implinire! Nasterea Domnului sa nasca in noi puterea de iubi mai mult si a uri mai putin!

Thomáš ŠPIDLÍK - o viaţă şi o teologie „din toată inima”

2010-12-04T22:03:00.001+02:00

Thomáš ŠPIDLÍK - o viaţă şi o teologie „din toată inima”, volum in memoriam realizat de Arhid. Ioan I.Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2010.

Dintre toate editurile de profil, doar Deisis, prin persoana profesorului Ioan Ică Jr., s-a gândit (avea în fapt şi o datorie morală) să dedice un volum in memoriam teologului Thomáš Špidlík. Alături de Ivan Kologrivov şi Irénée Hausherr a fost unul dintre deschizătorii de drumuri în studiile de spiritualitate răsăriteană din Apus. A devenit cunoscut în peisajul teologic autohton datorită tetralogiei a cărei temă principală este însăşi spiritualitatea răsăriteană[1]. Lucrarea în cauză, apărută la scurtă vreme după trecerea la Domnul a cardinalului, şi puţin în pripă, ca dovadă unele erori ortografice scăpate ochiului corectorului, a primit un titlu relevant pentru scopul comemorativ pe care şi l-a propus: Thomáš ŠPIDLÍK - o viaţă şi o teologie „din toată inima”.

Corpus-ul însumează un număr de 138 de pagini, suportă o structurare multiplă şi are, în ciuda unui mozaic de studii, un caracter unitar şi eminamente biografic.

Prin articolul teologului sibian Thomáš Špidlík – stareţul-cardinal de la Roma s-a mutat la Domnul! (pp. 5-20), cronologic cel dintâi, suntem supuşi unei scurte incursiuni în viaţa cardinalului, ale cărui origini se pierd parcă în negura deceniilor veacului trecut. De neam morav, cu o minte strălucită şi bine hrănită ştiinţific, T.S. a provocat interesul profesorului Irénée Hausherr - figură proeminentă a Vaticanului anilor 60 -, al cărui discipol a şi rămas.

„Stareţul-cardinal” s-a remarcat printr-o capacitate de sinteză şi un volum de muncă greu de imaginat dovadă fiind sutele de studii şi zecile de cărţi. A ajuns cunoscut prin tetralogia publicată în anii 1955-1971 în care a încearcat prin forţa analizei, prezentarea şi clarificarea unor părţi din sistemele de gândire a patru teologi răsăriteni ( tradiţia şi rolul ei la Iosif Volokolamski; inima şi Duhul Sfânt la Teofan Zăvorâtul; sofiologia ignorată la Vasile cel Mare şi relaţia dintre practică şi ignoraţie la Grigorie de Nazianz. Totuşi, veritabila chef d’oeuvre, a teologului, a constituit-o Spiritualitatea Răsăriteană, o adevărată summa teologică, după cum o numesc specialiştii şi de a cărei traducere s-au bucurat şi românii.

Prin dinamica textului, cu un evident rol introductiv, părintele Ică Jr. absoarbe pe cititor, fiecare frază fiind o provocare spre lectură şi deschidere. Dintr-o secţiune pur biografică alunecă uşor înspre o secvenţă eminamente moralizatoare, prin care, uitând parcă de comemorat, condamnă incapacitatea Răsăritului, şi mai ales a fostului Bloc comunist, de a deveni dialogic. O Ortodoxie ghetoizată şi reducţionistă, redusă la un corpus de tradiţii religioase şi naţionale identitare (p.17), care, în mod evident, îşi menţie fidelii într-un anacronism, în curând iremediabil. De altfel, un ton întâlnit şi la alţi teologi sau actori pe scena doritului dialog ca Pantelis Kalaitzidis, Radu Carp sau Radu Preda.

Ortodoxia contemporană pare a fi împărţită în „tradiţionalistă” şi „ecumenistă”. Opiniile conservatoriste au o puternică notă de arbitrar şi sunt primite, de cei care nu problematizează, ci primesc de-a gata, ca axiomatice. Or, cazul lui T.S. tocmai aceasta vrea să pună în lumină, că generalizările sunt periculoase şi orice afirmaţie trebuie nuanţată. În orice caz, modul inspirat în care au fost alese studiile volumului lasă să se înţeleagă că editorul a numărat printre intenţiile publicării şi aceea de a demonstra că orizonturile căutărilor unora ar trebui să fie mai largi decât se crede, tocmai pentru a evita orice formă de reducţionsm.

Din interviul realizat de pr. Richard Cemus Urmele Providenţei (pr. Thomáš Špidlík – interviu) (pp. 27-58), rezultă secvenţe deosebit de complexe din viaţa teologului. Thomáš Špidlík a fost martor al celui de-Al Doilea Război Mondial şi, printre altele, a rămas marcat de „frica de Dumnezeu” a unui general român care, în lupta de eliberare a Velehrad-ului, a evitat distrugerea unei biserici cunoscută graţie arhitecturii unice. Probabil a fost un moment predictiv pe care după decenii l-a promovat şi evocat ca atare. Episodul este amintit atât în interviul realizat de pr. Richard Cemus (pp.30-31), cât şi în discursul de primire a titlului de Doctor Honoris Causa, rostit în Aula Magna a Universităţii Babeş-Bolyai, joi, 20 mai 1997 (p. 87-88), dovadă a importanţei lui în legătura pe care, mai târziu, a stabilit-o cu spaţiul românesc.

Fără urmă de infatuare sau complex de superioritate, cardinalul îşi arată gratitudinea pentru valoarea tezaurului spiritual oriental. Studiile alese sunt şi dovada incontestabilă a faptului că Thomáš Špidlík a fost un ambasador neobosit al moştenirii răsăritene dar, mai ales, al spaţiului ortodox românesc (pp. 59-76). În fapt, după prima sa călătorie în România şi întâlnirea cu părinţii înduhovniciţi (Pr.Ioanichie Bălan sau pr.Cleopa Ilie), a rămas marcat de profunda teologie a acestora, o teologie în sensul evagrian şi nu una eminamente academică şi excesiv speculativă. A fost unul dintre puţinii reprezentanţi catolici care a prezentat Europei o altă faţă a României. Era convins că zestrea pe care o poate aduce această ţară nici mică dar nici mare ca să fie luată în seamă este nebănuită de occidentali. De aceea, discursul din Aula Magna a fost unul al îndemnului spre seriozitate şi responsabilitate din partea teologiei autohtone: Studiaţi-vă tradiţia şi scrieţi-vă studiile în limbile de circulaţie internaţională. Căci e mare păcat că lumea cunoaşte atât de puţin tradiţia voastră spirituală (p. 102).

Inserarea studiului Theologia cordis în teologia patristică, aparent în contrast cu ansamblul volumului, este la fel de binevenită ca toate celelalte. Dacă din textele anterioare ne putem proiecta un teolog polivalent, autor a sute de studii, iubit de studenţii săi şi apreciat de superiori, cu o reală slăbiciune pentru teologia orientală şi monahismul românesc, un ortodox în haine de cardinal, Theologia cordis... (pp. 107-128) demonstrează, pentru cei care nu au intrat în contact cu Spiritualitatea Răsăriteană, că, într’adevăr, sunt în faţa unei gândiri profund patristice şi a unui teolog ce a căutat dialogul dintre ştiinţă şi rugăciune. O teologie scrisă ex toto corde.

În încheiere s-ar putea spune că ne situăm în faţa unei lucrări ce merită citită, nu numai pentru faptul că ne oferă crâmpeie din tabloul complex al unui teolog care a marcat studiile de spiritualitate ortodoxă, în pofida confesiunii lui, ci şi pentru apetitul pe care ni-l deschide unor viitoare lecturi. Thomáš Špidlík e dovada vie a faptului că teologia creştină veritabilă nu ar trebui să fie colorată confesional, ci ea trebuie cercetată cu acrivie, asumată şi trăită.

[1] Thomáš ŠPIDLÍK, Spiritualitatea Răsăritului creştin: (vol. I: Manualul sistematic), (vol. II: Rugaciunea), (vol. III: Monahismul), (vol. IV: Omul si destinul sau în filozofia religioasa rusa), cuvânt-înainte de Marco I. Rupnik, traducere si prezentare de Diac. Ioan I. Ica jr. şi Maria-Cornelia Ică Jr., Deisis, 1997-2002.

Pentru cei care cred ca suntem ingropati in datorii!!!

2010-11-27T14:51:00.000+02:00

Ca tot suntem plangaciosii Europei, ar trebui sa citim articolul urmator http://www.la-croix.com/Ou-va-l-euro-/article/2446910/4079!!!
Suntem o tara cu datorii mari??? Dar ei??!!!!

Alexei Nesteruk, Universul în comuniune. Către o sinteză neopatristică a teologiei și științei,

2010-11-21T18:56:00.000+02:00

Apariție editorială de excepție

Alexei Nesteruk, Universul în comuniune. Către o sinteză neopatristică a teologiei și științei, traducere din limba engleză de Mihai-Silviu Chirilă, Editura Curtea Veche, București, 436 p.

Editura Curtea Veche din București propune cititorului familiarizat cu rafinamentele gândirii teologice și științifice o lucrare extrem de interesantă a unui reputat autor rus, Alexei Nesteruk, un profund cunoscător al teologiei Bisericii Răsăritului și al științelor reale, diacon al Bisericii Ortodoxe Ruse și lector la Universitatea din Portsmouth, la Departamentul de Matematică. Tema volumului este de mare actualitate, în contextul unei dihotomii din ce în ce mai accentuate și din ce în ce mai intens manipulate între teologie și științele naturale.
Marile epoci istorice, marile întâlniri între civilizații au produs de obicei sinteze culturale. Așa s-a întâmplat odată cu întâlnirea dintre Asia și Europa, așa s-a întâmplat în întâlnirea dintre Europa și America și așa s-a întâmplat și în cazul întâlnirii dintre cultura elenistică și religia iubirii, întâlnirea dintre speculația intelectuală naturală și revelația divină creștină. Ținând seama de această realitate, Nesteruk propune o sinteză culturală între teologie și științele naturale (sau reale, cum se mai numesc în mod oarecum forțat, dat fiind că și științele umaniste sunt la fel de „reale”). El numește acest efort sinteză neopatristică, pentru că se presupune că vine în continuarea tradiției Părinților din „epoca de aur” a gândirii Bisericii, când aceștia au integrat adevărul divin în modul de gândire al celor din cultura elenistică, împrumutând de la aceasta terminologia pe care aveau să o folosească pentru a rafina cunoașterea adevărurilor dogmatice.
Ceea ce impresionează pe cititorul acestui volum este senzația pe care o ai pe parcursul lecturii că problema, atât de spinoasă, a raporturilor dintre teologie și știință se află pe mâini foarte bune. De ce? Pentru că, în primul rând, autorul se demonstrează un fin cunoscător al gândirii filozofice contemporane epocii noastre, în tiparele gândirii căreia încercând și reușind să introducă substanța adevărului revelat. Vom vedea foarte multe raportări la fenomenologia lui Husserl, la existențialismul lui Heidegger, lucru foarte reconfortant, pentru că argumentația sa este suplă și modernă, nemaiapelând neapărat la ajutorul clasicilor Antichității târzii, ceea ce, de obicei, dă sentimentul unei osificări, al unei cantonări într-o epocă depășită de mult de mișcarea gândirii filozofice și de parcursul istoric.
Al doilea lucru pe care îl remarcăm și îl apreciem este foarte buna cunoaștere a realităților din domeniul gândirii științifice, cele mai noi tendințe, cele mai profunde concepte ale științei. De ce este important acest lucru când scrii o carte despre știință și teologie? În primul rând, pentru că o cunoaștere solidă, din interior, a gândirii științifice evită, pe de o parte, reticența din anumite medii teologice față de abordarea temelor dificile care dezbină gândirea teologică și pe cea științifică și, pe de altă parte, discursul radical de o parte și de alta a „baricadei”. În al doilea rând, propune o altă paradigmă a raportului științei cu teologia: ne-am obișnuit să vedem în general atitudini care încearcă „reconcilierea științei cu teologia”, în sensul confirmării „în mod științific” a unor adevăruri scripturistice sau patristice, în ciuda faptului că pentru omul credincios garanția rostirii adevărului de către Adevărul însuși este suficientă pentru a crede, nefiind necesară neapărat sancționarea științifică a celor spuse de Dumnezeu. Nesteruk propune o abordare a acestei relații care vizează întoarcerea științei în matca sa firească și în armonia pe care o asigură existența unui „obiect de studiu” comun, universul, aflat într-o comuniune ontologică cu Făcătorul său, Dumnezeul revelației, pe care știința trebuie să îl regăsească chiar și în forma în care El se descoperă acesteia, de „prezență în absență” (p. 42). Iubitorii de filozofie vor fi surprinși plăcut să descopere punctul de confluență dintre aspirațiile lor gnoseologice (fie de natură științifică, fie de natură pur metafizică) și centrul slujirii creștine, să sesizeze armonia cosmică pe care jertfa liturgică o aduce în lume, desființând bariere impuse de fragmentarea spiritului european, ca urmare a unei anevoioase evoluții istorice și culturale. O surpriză foarte plăcută pentru cititorii veniți din orice mediu cultural este constatarea prospețimii limbajului teologic, capacitatea teologului ortodox de a aduce tezaurul de trăire și gândire creștină al tradiției ca partener egal de discuție cu gândirea speculativă filozofică și cu puterea de analiză și sinteză a cunoașterii științifice.
Recuperarea „minții Părinților” și a „minții Bisericii” primare, a concepției unitare despre lume și viață existente în primele veacuri ale gândirii și trăirii creștine este premisa oricărui dialog știință-religie. Acest lucru se poate face, ne spune autorul nostru, pe de o parte, prin abandonarea unei viziuni scolastice, academiste, a teologiei și prin recuperarea legăturii dintre vorbirea despre Dumnezeu și trăirea, experierea relației Acestuia cu lumea și cu propria persoană, și, pe de altă parte, prin asumarea din partea omului de știință a „abandonului din partea lui Dumnezeu” ca experiență mistică, afirmare apofatică, și nu ca premisă a negării ființiale a Acestuia. Metanoia, „schimbarea minții”, „libertatea de exprimare a divinului folosind imagini pământești” (p. 43), „depășirea spaimei ce însoțește cunoașterea omenească” (ibidem) reprezintă soluția pe care autorul o oferă (din tezaurul de spiritualitate al Bisericii Ortodoxe) pentru realizarea acestei raportări corecte la lume și la Dumnezeu.
Sinteza neopatristică nu se poate face desigur fără asumarea unei responsabilități asemănătoarei celei pe care și-au luat-o asupra lor Părinții Bisericii. În acest sens, este importantă conștientizarea caracterului dinamic al tradiției Bisericii, a faptului că aceasta nu este doar un „depozit de vechituri” în care se găsesc relicvele unui ev de mult apus, ci este o forță vie, acționând în lume, producând valori culturale și spirituale și răspunzând în mod foarte adecvat la problemele epocii de astăzi, în aceeași manieră în care a făcut-o și de-a lungul întregii istorii a Bisericii.
Demonstrația lui Alexei Nesteruk în favoarea sintezei constructive între teologie și știință (luată ca tot unitar) este realizată pe parcursul mai multor capitole care dezbat, așa cum se cuvine într-o carte scrisă de un matematician, toate „necunoscutele” problemei. Astfel, primul capitol încearcă găsirea unui etos neopatristic în dialogul dintre cele două segmente fundamentale ale culturii contemporane și, desigur, depășirea mentalității, atît de prezentă în societăți precum cea în care trăim, că teologia e ceva periferic, puțin vetust, apanajul unei caste de inițiați, fără de care se poate trăi foarte bine sau care poate fi tangențial adusă în discuție pentru a da un caracter de prețiozitate discursului. Nesteruk revendică demersul său de la apelul lui G. Florovski pentru o sinteză între „sacru” și „profan”, între teologie și știință, arătând efortul uriaș depus de acesta și de cei ce l-au înțeles și l-au urmat în demersul său. Ruptura dintre Apus și Răsărit în problema științei este pusă și pe seama atitudinii diferite față de această în cele două sfere ale cugetării creștine, iar reintegrarea spiritului uman este o rețetă sigură pentru a depăși această prăpastie de atitudine și de percepție a lumii. Capitolul se încheie cu o întrebare legitimă: de ce este nevoie de o dimensiune eclezială a dialogului între știință și teologie?
În continuare, în capitolele 2 și 3, ne este oferită o raportare a dorinței de sinteză neopatristică la gândirea fenomenologică, prilej cu care se face o cuprindere exhaustivă a gândirii celor mai marcanți filozofi ai secolului XX: Edmund Husserl și Martin Heidegger. Pentru Husserl, ideea filozofiei grecești este telos-ul umanității europene, ceea ce înseamnă că „toate formele istorice speciale ale filozofiei au fost animate de necesitatea explicării raționale a lumii și a umanității din ea” (p. 123), iar „a fi persoană înseamnă a relaționa cu toate” , a încerca reiterarea „totului în toate”, prezent în condiția prelapsiană (p. 122); pentru Martin Heidegger „apofatismul nu înseamnă o respingere naivă a trecutului; este mai curând o «deconstrucție» a istorie filozofiei, nu o distrugere a acesteia” (p. 136). „Tradiția trăită așa cum se cuvine ne oferă acel prezent care ni se prezintă ca materie a gândirii.” (ibidem) Heidegger introduce în discuție și conceptul de „abandon din partea lui Dumnezeu”, atât de invocat de Părinții duhovnicești ai Bisericii în descrierea tensiunii existențiale a relației dintre creatură și Creator, între Persoana divină și cea creată după chipul și asemănarea Sa.
Locul omului în creație este surprins în capitolul 4, dedicat dialogului știință-teologie văzut din două perspective aparent ireconciliabile: dialogul centrat pe om față de cel centrat pe natură. Sunt introduse în discuție concepte precum „subiectivitate”, „personeitate”, „facticitate”, „istoricitate” pentru a contura locul umanității în univers. Rafinamentul argumentului anulează distincțiile de ordin material sau materialist, afirmând că: „personeitatea umanității este chipul lui Dumnezeu în ea care face posibilă transcenderea universului, nu pentru a-l abandona (și a comite astfel o sinucidere), ci pentru ca, fiind înlănțuit în el, să-l perceapă deodată, să-l conțină în interiorul ipostasului uman și în cele din urmă pentru a-l face enipostatic, având sens numai în contextul umanității și pentru aceasta” (p. 270). Importanța subiectivității umane în relația cu universul face ca acesta din urmă să fie pus într-o nouă lumină: universul nu există pentru a exista pur și simplu, ci pentru a conține și a fi conținut de omul-ipostas. De aici decurge că această conținere a universului în ipostasul uman scoate din ecuație obiectivarea absolută cu care știința percepe lumea înconjurătoare, ca pe un „străin” despre care încerci să afli tot ce poți afla.
Capitolul final, numit sugestiv „Universul în comuniune” este de fapt concluzia acestei demonstrații matematice. Pentru a tămădui rupturile dintre spiritul științific și cel mistic, autorul face referire la jocul ontologic al prezenței și absenței personale. Dumnezeu se află din acest punct de vedere în trei posibilități „matematice” de raportare față de lume și față de partea înțelegătoare a acesteia, omul: „prezența în prezență”, adică relația directă ambivalentă a celor două persoane, una divină, alta umană; „prezența în absență”, justificată de retragerea divinității, dar nu într-un sens deist, ci într-unul mistic; „absența în absență”, cea mai radicală formă de retragere din raporturile cu omul, pe care din păcate o experiază știința contemporană. Finalul cărții este dominat de o propunere absolut surprinzătoare: stabilirea unei relații corecte pe axa Dumnezeu-univers-ipostas uman se face prin „pocăință ontologică”, percepută ca: „atunci când inversăm intuiția noastră cosmologică și reafirmăm, în timp ce studiem universul, prezența personeității, ne îndreptăm inevitabil spre pocăință” (p. 377). Pocăința ontologică este motivată de faptul că „mândria rațiunii, care anihilează sensul personeității, primește o credință falsă legată de propriile capacități și despre acea realitate care se presupune că ar conduce lumea” (ibidem), pentru a evita disoluția personeității în substanța impersonală a lumii, așa cum s-a întâmplat în cosmologie, unde Big-Bang-ul a luat locul Absolutului.
Dacă ar fi să discutăm în concluzie în termenii unei negocieri și ne-am întreba ce anume aduce Biserica Ortodoxă în acest dialog, răspunsul cel mai la îndemână ar fi: o foarte bine articulată teologie a persoanei (fie că e vorba de persoana umană sau de Cele Divine), cu tot corolarul dogmatic ce decurge din această teologie, și o afirmare a rolului central al persoanei întrupate umane în raporturile cu Divinul: omul este „preotul creației”, este „cureaua de legătură” între un Dumnezeu Care poate altfel rămâne foarte bine într-o perpetuă stare de „absență în absență” și un univers care, fără lectura inteligibilă a minții umane și fără întruparea în el a ipostasului conștient, nu e decât o imensitate inutilă și rece (dacă este, în aceste condiții, ceva), un „obiect” de studiu vast și lipsit de sensuri pentru o minte obiectivată și ea, care, în loc să se implice și să implice, se mulțumește să constate.
Mihai-Silviu Chirilă

Jaroslav Pelikan, Credo: ghid istoric şi teologic al crezurilor şi mărturisilor de credinţă din tradiţia creştină

2010-11-20T23:49:00.001+02:00

Jaroslav Pelikan, Credo: ghid istoric şi teologic al crezurilor şi mărturisilor de credinţă din tradiţia creştină

Jaroslav Pelikan, Credo: ghid istoric şi teologic al crezurilor şi mărturisilor de credinţă din tradiţia creştină, traducere din limba engleză de Mihai-Silviu Chirilă, Polirom, 2010.

Editura Polirom prezintă, cu ocazia anului consacrat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, volumul introductiv al celei mai bune colecţii de cărţi de teologie credală (marturisitoare n.p.) din întreaga literatură de specialitate.

Volumul introduce (fiind în acelaşi timp o lucrare de sine stătătoare, motiv pentru care mai jos celelalte volume sunt numerotate de la 1 la 3) o serie de patru volume numite Crezuri şi mărturisiri de credinţă în tradiţia creştinăeditat de Jaroslav Pelikan şi Valerie Hotchkiss. Setul prezintă mai mult de 225 de documente care au fost principalele mărturisiri de credinţă ale Bisericii creştine din vremurile biblice până în prezent, în diferite culturi. Colecţia depăşeşte Crezuri ale creştinătăţii din 1877 a lui Philip Schaff, altă colecţie celebră, care era până la apariţia lucrării lui Pelikan sursa în limba engleză pentru studii credale...... continuarea in

http://mihaisilviuchirila.blogspot.com/2010/11/normal-0-false-false-false.html

DOCTORATUL IN ROMANIA. Continuam dezbaterea!

2010-11-19T22:35:00.000+02:00

Dat fiind faptul ca am deschis, cu alta ocazie, discutia despre doctoratele romanesti, as propune o alta dezbatere;

Ar trebui, oare, ca cei care au o diploma de doctorat, in stiintele umaniste, sa scrie anual, cel putin un articol, intr-o revista serioasa?

In caz contrar, ar fi indreptatita devalorizarea si anularea diplomei?

Ce propuneri aveti vis-a-vis de studiile doctorale???

A APARUT UN NOU NUMAR AL REVISTEI CLUJENE TABOR

2010-10-23T14:58:00.000+03:00

Nr. 8/ anul IV/ noiembrie 2010

CONTRARIUL PROSTIEI

2010-10-16T20:47:00.000+03:00

In Bunul simt ca paradox, Alexandru Paleologu are un scurt eseu despre inteligenta si opusul ei. Pentru ca traim intr-o lume, deloc diferita de a lui A.P., m-am gandit sa redau cateva randuri din partea prima a acestui excurs:

Contrariul prostiei, constat cu mirare, nu e inteligenta. Altfel cum ar fi posibil sa vedem, in atatea cazuri, o inteligenta nu rareori exceptionala, oferind cele mai crase probe de prostie, ca suficienta, infatuarea, vanitatea, snobismul, egocentrismul, ambitiile marunte sau, din contra, excesive, incapatanarea (care nu exclude inconsecventele deseori flagrante), intoleranta si multe altele ce viciaza atat intelegerea si cunoasterea, cat si comportarea. [...] Alexandru PALEOLOGU, Bunul simt ca paradox, Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2005, pp. 60-61.

ATUNCI.....!

Ce este inteligenta pentru voi?

Ce inteleg romanii prin inteligenta?

Miruna Lepuş, Nae Ionescu sau împlinirea prin tineri....

2010-09-23T21:45:00.000+03:00

Miruna Lepuş, Nae Ionescu sau împlinirea prin tineri, Ed. Vremea, Bucureşti, 2010, 191 pp.

Interbelicul apare în discuţiile contemporaneităţii ca un ideal de urmat, adesea prezentat ca normativ prin deciziile pe care le-a luat şi prin clasa politică pe care a avut-o. Necunoaşterea acestei perioade şi potenţarea ei prin contrastul cu regimul comunist, îi face pe mulţi să spună că adevărata democraţie s-a manifestat plenar în această perioadă, ignorând asasinatele, instabilitatea politică, lupta dintre liberali şi ţărănişti, terfelirea regalităţii de către partidele puternice, extremismul legionarilor, confundarea valorilor morale şi naţionale cu xenofobia s.a.m.d. Din punct de vedere intelectual lucrurile au stat cu siguranţă mult mai bine prin aportul incontestabil al unor personalităţi ca Nicolae Iorga, Nichifor Crainic, Mihail Sadoveanu, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu s.a.

Nae Ionescu sau împlinirea prin tineri se doreşte un altfel de biografie a controversatului - cum vom afla din paginile opului -, cărturar interbelic. Compusă din trei mari părţi: Cadru socio-politico-economic între 1914-1940 (pp. 7-70), Din articole (pp. 71-139), Despre Nae Ionescu (pp. 145-183), plus o introducere şi concluziile fireşti, planul lucrării se înscrie în matricea unei cercetări monografic istorice. Încadrarea în epocă, definitorie pentru imaginaţia tânărului cititor, urmată de oglindirea autorului în articolele sale, în scrierile contemporanilor şi a celor ce l-au cunoscut, caută să ofere rotunjimea indispensabilă unei lucrări cu pretenţii.

Dorinţa de a fi cât mai descriptivă şi mai bine înţeleasă o face pe autoare să dedice mai bine de o treime din pagini contextualizării subiectului, adesea pierzându-se în detalii de interes economic şi statistic care obturează cursivitatea lecturii. În această primă secţiune este creionată o epocă interbelică tulbure cu succesiuni interminabile şi ineficiente la guvernare. Cadrul economic este unul deplorabil, cu precădere după 1929 când Guvernul se arată incapabil să gestioneze criza teribilă în care se afla ţara. Din punct de vedere politic, pe scena partidelor vremii, se prezentau nu mai puţin de treisprezece partide pe care autoarea ţine să le prezinte sumar, cu scopul ca în părţile viitoare cititorul să înţeleagă atitudinea profesorului faţă de unii sau alţii dintre politicieni (pp. 53-67). Acelaşi tablou este întregit de lista guvernelor României în perioada 1914-1940 (pp. 68-69).

Partea a doua ni-l aduce în faţă pe Nae Ionescu în toată complexitatea lui de jurnalist, aşa cum, după spusele autoarei nu a fost cunoscut de cititorul postbelic. Gazetar preocupat de problemele epocii sale, ortodox declarat şi regalist înfocat (cel puţin pentru o perioadă), profesorul îşi face prezent punctul de vedere în toate domeniile de interes public. Dacă politica era o constantă a dezamăgirilor, iar Biserica înţeleasă ca Ortodoxie împlinirea sprituală, ambele erau ţinta fulgerelor gazetăreşti ale lui N.Ionescu. Capitalismul şi măsurile economice liberale erau neavenite şi neconcordante cu spiritul românesc motiv pentru care N.I. era un partizan al unui soi de economie controlată (pp. 82-89).

Partidele îi cauzau decepţii succesive. După ce i-a considerat pe liberali nişte susţinători ai formelor fără fond, trădători şi vânzători de ţară, punându-şi toată speranţa în partidul lui Maniu, nici acesta nu s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor. Singura soluţie în opinia lui N.I. era instaurarea unei dictaturi populare care să aibă în frunte un rege însă şi regele a dezamăgit (pp. 90-117).

De asemenea, pentru N.I. rumâni cu români erau concepte eterogene, în timp ce naţionalismul nu era marca extemismului, ci o atitudine fermă şi de dorit pentru cetăţenii unui stat naţional-unitar (pp. 125-127). Acuzat de antisemitism, gazetarul nu a recunoscut vreodată că ar fi, recuzându-l prin naţionalism ca dat ontologic, care într-o mică măsură ar prezenta aparente fibre xenofobe (pp. 130-134). În ce priveşte învăţământul, N.I. îl radiografia ca fiind ineficient. Piaţa de muncă nu reuşea să asimileze resursa umană pe posturile pentru care era specializată, motiv pentru care se înregistra o puternică inflaţie de diplome (pp. 134-139).

Ultima secţiune are rolul de a creiona portretul lui Nae Ionescu prin cărbunele contemporanilor şi al posterităţii. De la Elena-Margareta Ionescu, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu şi până la Nichifor Crainic, C. Beldie, Nicolae Carandino avem trasate liniile unui tablou complex ce ni-l înfăţişează pe cărturarul interbelic ca pe o personalitate polivalentă ce a alternat între geniu şi banalitate, credinţă şi mefistofelism, între lux şi sărăcie. Nici posteritatea nu este lăsată la o parte. Comunismul l-a blamat, M.Şora l-a adulat, Dora Mezdrea l-a disculpat, în timp ce Marta Petreu l-a diabolizat.

O lucrare interesantă care permite cititorului să-şi creeze, după cum am afirmat-o şi mai sus, o imagine destul de complexă despre omul, profesorul şi gazetarul Nae Ionescu, dar mai ales asupra anilor 1929-1940. Plusurile acestei lucrări sunt, printre altele, adunarea într-un corpus a unor texte care servesc ca argument intenţiei primare a autoarei de a demonstra că Nae Ionescu nu merită să fie uitat întrucât e unul din marii oameni ai culturii româneşti.

Pe lângă cele amintite, lucrarea are meritul de a contura în imaginarul cititorului o lume românească interbelică ce seamănă izbitor cu actualitatea. Guverne incapabile să gestioneze o criză financiară de proporţii, inflaţia de diplome, lupta dintre partide, nemulţumirea maselor şi influenţa manipulatoare a ziarelor vremii.

Totuşi, Primul Război Mondial, incipitul lucrării întunecă credibilitatea cercetării Mirunei Lepuş. Lipsa notelor critice poate fi justificată dar nu într-o lucare publicată de o editură serioasă şi o scriitoare tânără dar cu pretenţii (pp. 7-8, 17, 18). Această practică este perpetuată în subcapitolele Dictatura carlistă (pp.17-18), Partide politice (pp. 53-56); Guvernele României între 1914 şi 1940 (pp. 68-70) să nu vorbim de citate a căror sursă nu este indicată deloc sau imprecis (pp. 133, 142, 147 etc). Gravitatea celor semnalate pare cu atât mai mare cu cât autoarea se prezintă pe coperta verso a lucrării ca masterandă la Teoria şi Practica Editării, Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti.

În acelaşi ton, notele critice sunt incomplete. Nici una nu indică paginile de la care a fost culeasă informaţia. Vom lua cu titlul de exemplu lucrarea lui Horia Sima, Istoria mişcării legionare, redată în note exact cum v-am reprodus-o în acest text. Încercând să găsim circumstanţe atenuante vom spune că lucrarea lui H.Sima, folosită de autoare, nu a avut indicat locul, anul sau oraşul însă „Metodologiile” au prevenit astfel de scuze. Pentru toate au prescris abrevierile s.n, s.a şi s.l. Chiar dacă par a fi chestiuni tehnice şi poate chiar insignifiante, sunt foarte importante în momentul în care îndrăznim să ne publicăm scriitura şi dorim ca aceasta să devină o autoritate prin prisma faptului că a fost o cercetare.

În aceeaşi ordine de idei în subcapitolul Despre religii şi biserici (pp. 73-80) semnalăm câteva erori ortografice. (B)biserici este scris cu minusculă şi nu cu majusculă aşa cum prevăd Îndreptarele pentru Biserică ca instituţie. Greşeala pare a fi remediată în paginile care urmează, dar se repetă la p.75. La p. 78 Biserici ortodoxe apar scrise ca biserici ortodoxe convingându-ne asupra a ceea ce nu era clar pentru autoare. Tot aici trebuie amintită şi eroarea de fond pe care o susţine următoarea frază referitoare la amintirea lui M.Şora despre Nae Ionescu, la peste o jumătate de secol de la trecerea în nefiinţă a filosofului.

Deşi e de admirat curajul dovedit de autoare prin abordarea unui atare subiect, lucrării îi lipseşte rotunjimea. Disproporţia dintre primele părţi unde figura lui Nae Ionescu stă într-un con de umbră, adesea absentă şi ultima parte care pare a fi singura care se încadrează în ceea ce anunţă autoarea prin titlul extrem de discutabil face ca lucrarea să ceară o seamă de retuşuri şi poate chiar o regândire.

Anormalitatea ca Normalitate!

2010-09-21T23:04:00.001+03:00

Relativizarea simtamintelor importante a dus la o rasturnare drastica a valorilor. Acest aspect a contribuit la o deplasare, in plan rational, a ideii de normalitate. Observam ca tot ce parea a fi odata normal astazi este vetust si depasit. Bunaoara, era normal sa fii cult, astazi e normal sa fii tupeist; era normal sa fii cu bun simt, astazi e normal sa fii nesimtit; era normal sa fii un bun crestin, astazi e normal sa fii sincretist.

Unde duce aceasta stare de ''rasturnare''?
Ce ne rezerva viitorul de vreme ce nu ni-l putem imagina decat apocaliptic?
De ce normalul a devenit anormal si invers?

De ce un doctorat nu poate fi finalizat in doi ani?!

2010-09-10T23:47:00.000+03:00

Sistemul Bologna a adus in peisajul universitar romanesc o seama de modificari, mai mult sau mai putin benefice. Una dintre ele avea ca scop modificarea numarului de ani acordati intocmirii unei teze de doctorat. S-a ajuns la concluzia (aproape absurda) ca un doctorat poate fi terminat in trei ani, impofida evidentei neconcordanţe a planului cu realitatea. Scoala doctorala (sa ma ierte cei care stiu, deja, despre ce este vorba) presupune un an in care se sustin referate la diferite discipline de profil, in timp ce in urmatorii ani se sustin trei referate, care pot fi, sau nu, parte constitutiva din teza. La finalul celor trei ani....teza.
Ori, din nefericire, cei care au gandit acest sistem se pare ca au avut parte de un alt regim. Multi si-au sustinut tezele in cinci, sase, chiar zece ani. Ori cei de astazi...?
Pentru a nu mai lungi discutia, spuneti-mi, vi se pare normala o astfel de reglementare?
Care o fi scopul acestei anomalii (iertati-mi declararea anticipata a pozitiei)?

ASTEPT PARERI!

Este posibila mantuirea in secolul al XXI-lea? Cat de corect este acest titlu

2010-09-03T23:41:00.000+03:00

Titlul cartii ieromonahului Serghie RABKO, Este posibila mantuirea in secolul al XXI-lea? mi se pare unul dintre cele mai comerciale titluri pe care le-am intalnit pe piata cartii religioase. E penibil ca se publica orice, doar pentru a vinde. Desigur, unii vor putea spune ca este libertatea autorului sau a editurii de a alege un titlu provocator, dar totusi mantuirea este chiar un concept atat de usor de abordat si de discutat? E un raspuns, care din punctul meu de vedere, are un singur respondent DUMNEZEU, si nicidecum ieromonahul Serghie RABKO. Mantuirea, cred ca, a fost posibila in fiecare secol, ca a fost al XV-lea, in care familia Borgia isi batea joc de sacramentele Bisericii Apusene, sau al XIX-lea in care etnofiletismul parea a fi ciuma Ortodoxiei, fortand la ipocrizie si judecarea aproapelui. Cert e ca Bunul Dumnezeu stie cel mai bine ce va fi in acest secol, iar noi nu avem dreptul sa fim pesimisti sau extremisti si nici sa speriem!

Daca ati citit aceasta lucrare si credeti ca merita sa o citesc, convingeti-ma!

O carte de exceptie!

2010-09-03T22:58:00.001+03:00

Jurnalul parintelui Schmemann este una dintre cele mai frumoase carti pe care le-am parcurs. Insemnarile teologului A.S. ne permit sa vedem un autor mare, un indragostit de teologie dar, nu in ultimul rand, un om! Pentru idealisti poate fi o trezire la realitate iar pentru pesimisti o motivatie pentru a fi optimisti. Repet, o carte excelenta pentru care nu pot decat sa multumesc editurii REINTREGIREA pentru care manifest o deosebita stima.

"Cunosc tot mai bine valoarea popularitatii si a nepopularitatii - ambele fara valoare.'' Pr.A.Schm.

Imagine preluata de pe http://www.librariasophia.ro

Dumnezeul utilitar sau despre cum şi-ar dori unii sa fie Dumnezeu

2010-08-02T09:59:00.001+03:00

Eseu

Una dintre cele mai dificile întrebări pe care le-ar putea ridica cineva ar fi: Cine este Dumnezeu şi cum este El? Ar fi cu atât mai dificilă cu cât ar rezulta o mulţime de răspunsuri, majoritatea lipsite de complementaritate variind de la stare socială la stare socială, de la pregătire intelectuală la pregătire intelectuală şi de la crez la crez.

Una dintre cele mai frumoase definiţii ale lui Dumnezeu, pe care ne-o oferă Scriptura este Dumnezeu este iubire (1 In 4, 16). Însă între această definiţie şi maniera în care înţelege şi a înţeles omul să-şi proiecteze imaginea despre Dumnezeu este o diferenţă serioasă.

Aşadar, raportându-ne la modul în care îl percepe majoritatea pe Dumnezeu, am putea bănui că imaginea care circulă despre El este una cel puţin distorsionată dacă nu quasi-falsă. Am putea identifica, probabil, cel puţin câteva tipuri de răspunsuri interdependente de starea socială, intelectuală şi de credinţă a respondenţilor.

O primă categorie ar fi a acelora care văd în Dumnezeu o Fiinţă dură, răzbunătoare, aprigă, care pedepseşte mai mult decât ajută. Un Dumnezeu al cărui tablou este creionat pe baza unor locuri vetero-testamentare scoase adesea din context ca de exemplu: mânia Domnului asupra lui Israel (Jud 10, 7); aprinzându-se mânia Domnului asupra lui Moise (Ies 4, 14); mi-am ridicat mâna împotriva lor, zice Domnul Dumnezeu, şi îşi vor lua pedeapsa pentru vinovăţia lor (Iez 44, 12) etc.

O altă categorie ar fi aceea care-l percepe pe Dumnezeu ca pe o Fiinţă care nu poate pedepsi indiferent de actele creaturilor sale, care, aşa cum o spunea Giovanni Papini în celebra sa lucrare, Diavolul (trecută la Index), trăieşte drama de a iubi şi a nu fi iubit. Acestia se numără printre cei care înţeleg greşit textul de la (1 In 4, 16).

O a treia categorie ar fi aceea a „creştinilor” care văd în Dumnezeu un soi de Oracol din Delphi, care poate fi accesat, solicitat şi căutat doar atunci când situaţia o cere.

Iar o ultimă categorie care nu face abstracţie de cele pomenite, ci se întregeşte în ele este a acelora care îl percep pe Dumnezeu ca pe un bun ce se oferă pentru a fi exploatat şi care nu are dreptul să ceară nimic în schimb. Un fel de prestator de servicii, un Dumnezeu utilitar.

În toate aceste cazuri observăm că Dumnezeu nu este perceput aşa cum este El ci aşa cum le convine oamenilor ca El să vie. Este trecut prin prisma neputinţelor lor motiv pentru care nu-l pot gândi altfel.

Chiar dacă am invocat toate aceste categorii de proiectare a lui Dumnezeu, aceasta nu înseamnă că am epuizat tipologiile celor care îndrăsnesc să-şi lase imaginarul să creeze falsuri. Sunt doar câteva posibile grupe, iar în cele care urmează vom accentua pe cea din urmă ne vom opri în cele care urmează la tipul ce preferă un Dumnezeu utilitar.

Care este oare profilul omului ce preferă un astfel de Dumnezeu refuzând să accepte că o astfel de proiecţie este falsă? Este omul care îmbibat în seva capitalismului şi a economiei de piaţă bazată pe profit nu poate accepta o Fiinţă Superioară decât în măsura în care poate să negocieze cu ea asemeni unui partener de afaceri. În acelaşi timp se aşteaptă să i se ofere maximum din ceea ce cere, şi pentru că tot a îndrăznit să-l creeze (pentru cei care acceptă teoria creaţionistă), nu are nici un drept să-i ceară ceva în schimb, eliminând astfel şi aşa zisa paritate ce se presupune că există între afacerişti. Acelaşi individ este prezent la Biserică doar atunci când nu mai are alte opţiuni sau are o problemă pe care este incapabil să o rezolve. Este omul care este în general indiferent faţă de Biserica şi care este convins că poate trăi şi fără ea.

Cum îşi profilează acest om pe Dumnezeu? În primul rând ca un Mare Prestator de Servicii. El trebuie să fie Cel care ascultă, Cel care suferă, Cel care are nevoie de iubire, Cel care trebuie să-l salveze din orice necaz, fără a mai fi nevoie să i se ceară acest lucru. Din nefericire la această imagine a contribuit Biserica Apuseană prin teribila invenţie a indulgenţelor care a degenerat dintr-o eclesiologie ce a accentuat cu precăderea partea văzută, uitând parcă unde este şi ce este Dumnezeu, transformându-l într-un Dumnezeu utilitar.

Dacă Dumnezeul creştin, mărturisit de Sfinţii Părinţi, este o Fiinţă iubitoare, personală, dar care aşteaptă de la creatură o conlucrare cu harul pentru a putea să se bucure de comuniunea cu El, Dumnezeul utilitar este un Dumnezeu care e folositor doar atunci când omul crede că are nevoie de El. Însă acest Dumnezeu nu poate exista! El este rupt de creatură, nu umple tot, ci este undeva, într-un loc, şi asemeni Ginului din Lampa lui Aladin se iveşte sporadic pentru a deservi interesele clientului.

Numai că acest Dumnezeu, repet, nu există! Cei care ar dori să demonstreze că există ar fi incapabili să desluşească enigma ridicată de o întrebare ipotetică: Cine m-a ajutat să câştig la loto, Dumnezeu sau diavolul, de vreme ce viaţa mea s-a năruit într-un munte de bani? Incapacitatea omului de a vedea în viitor, de a se putea proiecta corect şi onest în viitor îl face să confunde planurile. Dumnezeu nu pare a oferi nimic din ceea ce omul poate obţine prin propriile eforturi, fără a-l pune pe cel din urmă la o probă prealabilă. Cu atât mai puţin în cererile exclusiv materiale. Câştigul nemuncit este un câştig nebinecuvântat: În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce" (Fc 3, 19). Răspunsul poate fi şi mai lămurit în momentul în care acelaşi om ce şi-a dorit un beneficiu material imediat va vedea că acesta i-a adus numai nelinişte şi l-a deviat de la scopul său iniţial: unirea cu Hristos. Părăsirea sferei de unire cu Hristos înseamnă ieşirea de pe cărarea ce dreaptă, dar strâmtă şi colţuroasă, şi plasarea într-o zonă a iluzoriului.

Definiţia de la Ioan este foarte scurtă însă extrem de concentrată. Ea este explicată practic în toată Sfânta Scriptură. Iubirea presupune învăluire, dar în acelaşi timp sacrificiu. Ea nu poate fi primită decât de o persoană care e plină de iubire, care radiază iubire. Este o iubire ce se acţionează după modelul crucii. Ori problema în cazul utilitarismului este tocmai .... CONTINUAREA IN REVISTA RENASTEREA, IULIE/AUGUST, 2010.

2010-07-26T23:04:00.003+03:00

Jean-Paul LARCHET, Acesta este trupul Meu..., traducere Marinela BOJIN, ed.Sophia, Bucureşti, 2006, 126pp.

Problema trupului şi a raportării omului contemporan à la chair a devenit în ultimele decenii de maximă actualitate (aceasta după ce Antichitatea a fost impregnată de disputele dintre creştini şi gnostici asupra părţii somatice). Presa a avut rolul de avocat al diavolului sau, poate mai bine spus, diavolul a luat chipul presei amplificând această problemă în contemporaneitate dar încercând să o relativizeze. Pornografia şi exploatarea vizuală a trupului uman a adus în mintea individului depersonalizat doar forme fără fond. Pentru lămurirea acestor situaţii a fost şi este nevoie de studii serioase. Şi sunt! Dintre cărţile tipărite în România, pe această temă, una dintre cele mai captivante, pare a fi cea a lui Jean-Paul Larchet.

Publicată pentru prima dată în 1996 în Franţa la editurile La Joie de lire, din Geneva, a fost oferită publicului românesc în 2006 prin traducătoarea Marinela Bojin şi editura Sophia. Cu un titlu mai condensat decât cel în franceză[1] cartea se prezintă ca o abordare a chestiunii trupului în lumina scrierilor Sfinţilor Părinţi cu o reflectare în actualitate.

Lucrarea se împarte în şase părţi mari: Starea dintâi a trupului (pp. 15-46); Trupul păcatului (pp. 47-62); Trupul mântuit şi îndumnezeit prin Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu (pp. 63-73); Rostul trupului în viaţa duhovnicească (pp. 73-110); Trupul transfigurat şi îndumnezeit, „trupul slavei” (pp. 111-116); Moartea şi învierea trupului (pp. 117-125).

Nu am greşi deloc dacă am împărţi-o în două secţiuni mari: o primă parte în care este prezentată viziunea Părinţilor în lumina Sfintei Scripturi asupra trupului şi o a doua în care realitatea trupului este descrisă aşa cum omul post-modern o percepe; fiecare parte cuprinzând câte trei din cele şase capitole.

Scopul acestei lucrări este de a pune în vederea cititorului rolul deosebit de important pe care îl are trupul în iconomia mântuirii fiecărei persoane. Prezentând viziunea şcolii filozofice antice, aristotelice şi platonice cu privire la trup, şi trecând-o prin viziunea gnostică, autorul operează într-o manieră clară cu citatele şi ideile Sfinţilor Părinţi asupra aceleiaşi realităţi materiale: trupul.

Dacă pentru platonician, neoplatonician, origenist sau gnostic, trupul nu este altceva decât un avatar al sufletului, o închisoarea a spiritului, o operă inferioară, pentru Părinţii Bisericii trupul este un templu al Duhului Sfânt. Părinţii n-au exagerat niciodată vreuna din cele două părţi ale omului. Omul se autodefineşte ca o fiinţă dihotomică, ca punct de intersecţie al verticalei cu orizontala. Dar afirmând totodată că trupul face parte integrantă din făptura omului, că e, ca şi sufletul, vrednic de preţuire, că e, şi el, creat de Dumnezeu şi are aceeaşi înaltă menire, Părinţii se împotrivesc concepţiilor spiritualiste. Ele susţin că trupul n-ar fi decât un avatar al sufletului, semnul căderii sale, pricină de necurăţie, mormânt în care, întâmplător, zace închis, ceva ce nu-i e propriu şi necesar, ci simplă adăugire; şi că esenţa omului e singur sufletul, care nu se poate manifesta şi împlini decât prin desprinderea din legăturile trupului şi printr-o sporită lepădare de el (p. 21).

Lucrarea are o dublă valoare, aceasta întărind caracterul profund teologic al autorului. Jocul perfect dintre opinia părinţilor şi adaptarea acesteia la realitatea socială contemporană face din lucrare o operă ce te provoacă la lectură.

Dacă în capitolele: Starea dintâi a trupului (pp. 15-46); Trupul păcatului (pp. 47-62); se poate constata cum în opinia unor Sfinţi Părinţi ca: Grigorie de Nyssa sau Maxim Mărturisitorul, păcatul s-a amestecat cu firea omenească şi de aceea prin naşterea din sămânţă se naşte şi omul păcătos, Trupul mântuit şi îndumnezeit prin Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu (pp. 63-73) are rolul să îl pună pe omul ce dispreţuieşte trupul într-o stare interogativă. Trupul nu poate fi dispreţuit pentru că Însuşi Fiul lui Dumnezeu l-a cinstit prin întruparea Sa (p. 63). Rolul trupului este unul foarte precis, el ajută la îndumnezeirea omului şi revenirea lui la starea de bărbat desăvârşit.

Viaţa duhovnicească nu poate fi desăvârşită dacă trupul este desconsiderat în manieră gnostică sau oricare alta. Creştinul este mădular al Trupului lui Hristos, (pp. 73-74) ori tocmai trupul îi dă această calitate, prin faptul că prin el se primesc Sfintele Taine (pp. 74-78). Pentru cei care din pricina trupului desconsideră Tainele lui Dumnezeu, ca Nunta, Larchet, în nota Sfinţilor Maxim, Clement Alexandrinul sau Ioan Gură de Aur, afirmă: în sânul căsătoriei nu legătura trupească este.... CONTINUAREA IN REVISTA TABOR, AUGUST/2010.

[1] Ceci est mon corps. Le sens chrétien du corps selon les Pères de l’Eglise

Jean-Claude LARCHET, Terapeutica bolilor mintale. Experienţa creştinismului răsăritean al primelor veacuri,

2010-05-19T17:43:00.002+03:00

Jean-Claude LARCHET, Terapeutica bolilor mintale. Experienţa creştinismului răsăritean al primelor veacuri, în româneşte de Marinela BOJIN, Ed. Sophia, Bucureşti, 2008, 230 pp.

Jean Claude Larchet este unul dintre cele mai cunoscute profiluri de autori ortodocşi din Occident. Cunoscut în România graţie editurii Sofia, a reuşit, ca prin lucrările sale, să se impună ca unul dintre cei mai citiţi şi influenţi teologi contemporani. O simplă lectură a uneia dintre cărţile sale îţi spune, ca cititor, că te afli în faţa unei peniţe extrem de sensibile şi de profunde, pentru care actualitatea mesajului şi argumentarea lui sunt componente de bază. Înţelegând încă din adolescenţa sa intelectuală că Sfinţii Părinţii (un doctorat în teologie, pe Maxim Mărturisitorul, având ca rod trei volume[1]) sunt cei care ar putea avea răspunsuri la problemele epocii, Larchet ridică probleme de maximă actualitatea şi le rezolvă în litera patristică.

În acest ton se înscrie şi Terapeutica bolilor mintale. Experienţa creştinismului răsăritean al primelor veacuri, pe care, odată ce ai frunzărit-o, cu greu o laşi de o parte. Deşi ea apare în original în 1992 sub titlul: Thérapeutique des maladies mentales. L’expérience de l’Orient chrétien des premiers siècles[2]; şi, chiar dacă traducerea se face după mai bine de cincisprezece ani de la ediţia princeps, ea nu şi-a pierdut nimic din vigoarea mesajului.

Cu o structură clasică, introducere plus cinci părţi, lucrarea are ca temă centrală nebunia. Schizofrenia nu este o problemă tabu însă, persoanele bolnave, cel puţin în societăţile moderne, par a fi: În toate timpurile şi în tot locul, oamenii s-au purtat cu bolnavii mintali în chip contradictoriu; i-au socotit ba solitori ai unei alte lumi ori mijlocitori între pământeni şi zei, cinstindu-i ca pe nişte adevăraţi preoţi şi prooroci, ba, cel mai adesea, înfrăţiţi cu duhurile rele şi slugi ale lor, vrednici de alungare, buni de pus în fiare ca animalele şi chiar daţi morţii (p. 5).

Introducerea frapează prin limbajul aproape inaccesibil pentru un profan în ştiinţele psihicului uman, însă, reflectă seriozitatea cu care autorul şi-a abordat demersul ştiinţific. În această secţiune introductivă sunt redate teoriile psihiatriei moderne vis-a-vis de originea bolilor mintale. Este vorba despre teoriile organo-mecaniciste; psihodinamice ale inconştientului patogen; sociopsihogenice ale factorilor de mediu şi teoriile organogenice dinamiste. Toate studiile psihologilor par a se crampona de un aspect sau altul şi a nu ieşi din sfera ştiinţifică. După ce expune ineficienţa mulţimii de tratamente aplicate de psihologi, autorul ţine să specifice indiferenţa acestora faţă de adevăratele cauze ale bolilor mintale dar şi a tratamentului cuvenit: În vreme ce psihiatria modernă se arată a fi în mare parte destrămată de teorii contradictorii, fiecare dorind să-i fie preţuit exclusiv punctul său de vedere, e interesant să constaţi că gândirea creştină a dezvoltat o concepţie complexă despre bolile mintale, recunoscându-le trei cauze posibile: organică, demonică şi spirituală, aceste trei etiologii lăsând loc pentru terapeutici diferite, specifice fiecăreia dintre ele. Aceasta dezvăluie, de la bun început, deplina falsitate a afirmaţiei, destul de răspândită printre istorici, că întotdeauna creştinismul a socotit nebunia şi bolile mintale drept efect al posedării demonice (p. 15). Totuşi ce urmăreşte autorul prin lucrare sa? Studiul de faţă – a treia parte a trilogiei având drept subiect concepţia creştină despre boală, aşa cum reiese din textele patristice şi hagiografice ale creştinismului răsăritean din veacul I şi până în veacul al XIV-lea – îşi doreşte să fie o contribuţie la istoria maladiilor mintale şi a terapeuticilor lor într-un domeniu în care ea n-a fost până în prezent decât puţin cercetată (p. 13).

Astfel autorul se simte obligat în prima parte (Premisele antropologice: compusul uman, pp. 27-40) să facă un excurs în care să prezinte dihotomia antropologică, dar şi diferenţele şi asemănările dintre duh, spirit şi trup, pe care le regăsim şi în alte lucrări ca Acesta este trupul Meu....[3].

Nebunia de origine somatică (pp. 51-64) este primul tip de maladie pe care îl tratează autorul. Pentru Sfinţii Părinţi este foarte clar (şi aici autorul aduce exemple din Sf. Grigorie de Nyssa (p. 51, 55 et passim), Sf. Ioan Gură de Aur (p. 53) sau Ioan din Singurătate (p. 57). Maturităţii patristice faţă de această problemă îi este opusă autosuficienţa metodelor psihiatrice şi psihologice şi unilateralismul specialiştilor, care reduc adesea cauza spirituală la cea somatică. [...] dacă admitem că în aceste cazuri sufletul nu este atins în însăşi natura sa şi-şi păstrează de aceea autonomia, pretenţia medicinii sau a psihiatriei că, tratând trupul, este în stare să lecuiască şi sufletul omului, regenerându-i sensurile şi valorile care-l definesc, cade (p. 62). Poziţia patristică depăşeşte sfera teoriilor naturaliste, chiar dacă vede în cauzele ce duc la afectarea psihicului probleme ale unor organe (p. 52), şi intră în cea a antropologiei creştine. Neconfundarea sufletului cu trupul le permite să afirme că, deşi trupul este afectat de o boală, indiferent care ar fi ea, nosologia nu are puterea de a demonstra că şi sufletul este afectat: Ca să cunoşti că, după firea sa, sufletul se deosebeşte de mădularele trupului şi că numai cu lucrarea se mişcă sufletul prin simţurile trupului, află că, de e rănit vreunul din organele trupului creierul ori inima, fiinţa sufletului nu suferă nicio vătămare, ci numai lucrarea pe care o săvârşeşte el prin acele organe [...] Sf. Ioan din Singurătate (p. 57).

Autorul ţine să lămurească diferenţa majoră între psihic şi suflet. Tulburările psihice, în aceste cazuri, nu sunt aşadar tulburări ale sufletului, chiar dacă par aşa (p. 59). Puterea de a lucra a sufletului însă, inerentă lui, nu e nici distrusă, nici alterată. Numai că trupul îi împiedică manifestarea şi-i deformează exprimarea (p. 58). Ori, cazurile acestea de natură biologică au nevoie de un tratament medicamentos şi nu de un „doctor de suflete” cum frecvent fac confuzia psihologii (p. 59-60). În acelaşi timp e nevoie de investigaţii extrem de minuţioase şi nu de teoretizări şi experimente individuale (p. 60). Cert este că problema bolilor mintale este una complexă care, potrivit Părinţilor, are implicaţii multiple. De aceea locul medicinii apare ca limitat şi pretenţiile sale totalitare se năruie (p. 62).

Nebunia de origine demonică (pp.65-120) nu este, nicio glumă, nicio exagerare, aşa cum pretinde marea masă de psihiatri, psihologi şi psihanalişti ci, etiologia este demonul. Este o realitate atestată din timpurile cele mai vechi. Obiecţia medicinei moderne că în trecutul îndepărtat tot ceea ce nu putea să fie explicat medical (p.68), din cauza unei profilaxii arhaice, era pus pe seama demonului, sunt pentru Larchet ipoteze impertinente, întrucât şi medicina naturalistă de atunci căuta pricina posedărilor demoniace în alte surse decât în demon (p. 68).

Cauza afirmaţiilor ştiinţei lui Hipocrate este văzută în prolixitatea şi incapacitatea oamenilor lipsiţi de duhovnicie de a vedea în semenii lor posedarea demonului (p. 72). După ce a rezolvat problema atitudinii infatuate a medicinei moderne, Larchet face un excurs asupra atitudinii Părinţilor citându-l pe Teodor de Petra: diavolii atacă trupul atunci când nu pot ataca direct sufletul (p. 73). Însă, posedarea demonică nu este realizată decât cu permisiunea lui Dumnezeu. Cazul lui Iov este concludent în acest sens. Totuşi, atitudinea Părinţilor faţă de nebunii demonizaţi diferă de la Sfânt la Sfânt. Unii Părinţi prescriau pentru nebuni o împărtăşire cât mai deasă alţii cât mai rară (pp 94-95), sau după cum rezultă din cuvintele lui Dionisie Areopagitul îndrăciţii nu erau primiţi la liturghia credincioşilor (p. 95).

Pricinile căderii lor în stăpânirea demonului sunt multiple: fie nu au fost botezaţi şi atunci pentru demon a fost doar o luptă formală (p.80 ) fie au luat Tainele cu nevrednicie, fie Dumnezeu are un plan mare cu ei (p.83). Mult mai repede pătrunde în sufletul celui nebotezat decât a celui botezat care dacă luptă cu tărie reuşeşte să-l înlăture (pp.78-81).

Deigur, Larchet reliefează puterea extraordinară a sfinţilor de a sta lângă aceşti oameni, de care societatea fugea, se temea sau pe care îi izola. Scopul patristic a fost acela de a-i vindeca şi de a le aduce mântuirea. Dragostea cu care îi înconjurau şi grija pe care o purtau unor nebuni demoniaci nu face decât să atingă cele mai sensibile corzi sufleteşti.

Nebunia a fost şi va rămâne o realitate psihosomatică cu implicaţii sociale profunde. Atitudinea faţă de schizofrenici a fost încă din cele mai vechi timpuri una diferită, de la adulare la masacrare, iar Părinţii s-au opus unui astfel de comportament: Ei nu-l socoteau pe îndrăcit neom, străin de firea omenească, o stârpitură de care să te scârbeşti; numai prin una se deosebea purtarea lor faţă de ei, prin marea iubire pe care le-o arătau pentru suferinţa şi chinurile lor (p. 93).

După prezentarea a numeroase cazuri de bolnavi Larchet oferă reţeta patristică pentru aceste cazuri, în capitolul Terapeutica duhovnicească (pp. 96-121).

Chiar dacă sunt multe cazurile în care este specificată o legare fizică de către sfinţi a îndrăcitului, autorul ţine să precizeze că legarea nu este pentru Părinţi un tratament în sine şi nici nu ţine loc de tratament; ea îngăduie începerea tratamentului (p.104). Tămăduirea adecvată se face prin post şi rugăciune (p. 105). Şi să nu credeţi că poate cineva să-l vindece pe altul fără Harul lui Dumnezeu (p. 109). Tratamentul nu capătă un caracter permanent, el având un caracter eminamente temporar. Dacă bolnavul tămăduit, prin vrerea lui Dumnezeu, se întoarce la proastele obiceiuri ce l-au dus la acea posesie, diavolul se poate întoarce (p. 116).

În Nebunia de origine spirituală (pp. 121-166) autorul ţine să atragă atenţia că bolile mintale care au o origine spirituală nu trebuie însă confundate cu bolile spirituale în sine. Bolile spirituale vin dintr-o neorânduială sau o pervertire a naturii (mai precis, a modului de a fi) în ceea ce priveşte raportul personal al omului cu Dumnezeu (p.121).

Nosografia şi terapeutica bolilor spirituale înglobează psihopatologia, depăşind-o (p.122). Din nefericire, aşa cum autorul a afirmat-o şi în alte locuri, psihopatologia a rămas tributară teoriilor naturaliste excluzând întru totul cauzele religioase şi spirituale iar aici intervine un nou tip de abordare, acela al terapeuticii spirituale.

Nosografia medicală surprinde diferite tulburări de comportament ce au un corespondent în nosologia patristică. Larchet ne oferă o seamă de exemple. Supravalorizarea sau hipertrofia eului, adică impresia că mai bun decât tine nu există, îşi are corespondentul, sau mai bine spus originea, în mândrie, la fel ca agresivitate (p. 124).

Autorul alege să abordeze două dintre rezultatele tulburărilor spirituale ale omului: tristeţea şi akedia, pe care le dezvoltă minuţios. Dacă tristeţea îşi are baza în neîmplinirea dorinţelor (pp. 127-128), în mânie (pp. 129-130), în lucrarea demonului (pp. 131-136), akedia îşi are originile în proasta gestionare a timpului duhovnicesc.

Dacă tristeţea ce a atins depresia duce adesea la suicid, ceea ce coincide cu damnarea eternă, akedia presupune un proces şi mai complex. Acest demon al amiezii numit în rugăciunea Sfântului Efrem Sirul trândăvia, nu este descris ca păcat, co ca demon[4]. Acest duh rău pare a fi cel al secolului pe care-l trăim: Adesea, akedia îi mână în chip viclean pe oameni să facă şi mai multe lucruri, să meargă în şi mai multe locuri, să se întâlnească cu şi mai mulţi oameni – care nu le sunt de niciun folos şi de care se pot foarte bine lipsi -, doar-doar vor scăpa de plictis, de nelinişte, de nemulţumire şi de singurătate. Şi, amăgindu-se că astfel îşi vor afla mulţumirea şi pacea, de fapt se înstrăinează şi mai mult de sufletul lor, de ceea ce le este dat să fie, de adevărata lor fire şi menire, lipsindu-se de bucuria cea desăvârşită şi netrecătoare (p. 142).

Pentru ambele situaţii există un tratament pe care Larchet nu şi-l arogă nicio clipă. Este tradiţia Bisericii în dinamica ei, cea care-l oferă. Omul trist este îndemnat la lepădarea şi renunţarea la gândurile ce-l fac să sufere, adoptarea smereniei şi acceptarea condiţiei de creatură limitată. În ce priveşte tratarea akediei, aceasta: începe prin darea pe faţă şi înţelegerea ei ca atare [...]. Pentru că akedia, pe de o parte, îl mână pe om – îndeosebi pe anahoret – să iasă din casa sa, să umble prin alte locuri, să caute întâlnirea cu ceilalţi, mai întâi de toate omul trebuie să înţeleagă că aceste nevoi care i se par îndreptăţite sunt plăsmuite de patima sa (p. 154).

Al treilea tip de nebunie pe care autorul îl tratează este nebunia pentru Hristos. După ce atrage atenţia asupra confuziilor create vis-a-vis de acest tip de nebunie autorul expune cazurile a nenumăraţi sfinţi nebuni pentru Hristos. De la Sfântul Ammona la Maxim Cavsocalivitul, avem o întreagă istorie a nebuniei în Hristos.

Cazurile unor sfinţi ca Simeon cel Nebun sau Sfânta Ipatia, nu fac altceva decât să întărească premisa de la care porneşte autorul, aceea că între un sărac cu duhul, un sfânt neşcolit şi între un nebun în Hristos există o mare nebunie. Simţind riscul unei interpretări aleatorii şi deterministe a nebuniei în Hristos, Larchet precizează foarte clar că toţi aceşti nebuni, au ajuns să fie consideraţi aşa pentru că ei au dorit să se smerească (p. 197), să se lepede de lume (p. 198) şi iubirea de aproapele (p. 199). Cei care au ales această cale dificilă pentru a se mântui au fost oameni cu exerciţiul rugăciunii şi nu bolnavi biologic. Nu poate deveni nebun în Hristos decât cel care : a fost chemat de Dumnezeu şi a avut o viaţă duhovnicească desăvârşită (p. 204-205).

Pentru Larchet noima nebuniei lui Hristos rămâne dorirea celei mai adânci smerenii, agonisită prin necinstiri, batjocuri şi suferinţe necurmate, îndurate pe nedrept, numai şi numai din dragoste „pentru Hristos”(p. 212), nefiind pentru oricine.

Lucrarea Terapeutica bolilor mintale, face parte dintr-o trilogie, Théologie de la maladie (1991), Thérapeutique des maladies mentales (1992), şi Thérapeutique des maladies spirituelles (1997) din care cea mai cunoscută este Terapeutica bolilor spirituale. Într-o perioadă în care, doar în Franţa, se sinucid anual între 10.000 şi 11.000 de persoane[5], majoritatea din cauza depresiilor, anxietăţii şi a problemelor financiare, problema abordată de teologul francez apare ca imperativă.

Larchet îşi construieşte într-o manieră foarte clară studiul, demonstrând prin forţa argumentului patristic şubrezeala sistemului psihopatologic, şi a timpului autosuficient în care tratează bolile de diferite naturi.

O carte excelentă, pe care nu o poţi lăsa din mână până la ultima pagină. Chiar dacă partea de început, din grija autorului de a demonstra că nu vorbeşte în necunoştinţă de cauză despre medicina modernă, pare a fi prea tehnicizată, chiar prolixă, lucrarea se arată a fi de o reală valoare. Traducerea se prezintă ca una cel puţin bună şi care permite cititorului să se bucure de ea.

[1] La Divinisation de l'homme selon saint Maxime le Confesseur , Cerf, Paris, 1996 ; Maxime le Confesseur, médiateur entre l'Orient et l'Occident, Cerf, Paris, 1998 ; Saint Maxime le Confesseur, Cerf, Paris, 2003.

[2] Thérapeutique des maladies mentales. L’expérience de l’Orient chrétien des premiers siècles, Les Editions du Cerf, Paris, 1992.

[3] Jean-Paul LARCHET, Acesta este trupul Meu..., traducere Marinela BOJIN, ed.Sophia, Bucureşti, 2006.

[4] Macarios SIMONOPETRITUL, Triodul explicat, trad. Ioan Ică Jr., ed.^I, Ed. Deisis, Sibiu, 2003.

[5] Marie-Claude MOUQUET et Vanessa BELLAMY avec la collaboration de Valérie CARASCO, Ministère de l’Emploi, de la cohesion sociale et du logement, Ministère de la Santè et des solidarités, „Suicides et tentative de suicide en France” în Etudes et résultas, N° 488 mai 2006, pp. 1-8.

Identitate religioasă şi ecumenism în diaspora românească

2010-05-18T22:03:00.003+03:00

Identitate religioasă şi ecumenism în diaspora românească

- Interviu realizat cu Î.P.S. Serafim JOANTĂ, Arhiepiscop şi Mitropolit al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord -

de Pr. Liviu VIDICAN-MANCI

Pr. Liviu V.-M. Înaltpreasfinţia Voastră, Vă aflaţi de mai bine de douăzeci de ani în Occident unde aţi avut ocazia să observaţi cum evoluează diaspora. Dacă până în 1989 diaspora românească era formată, cu precădere, din refugiaţi politic, o diaspora politică, după acest an marea masă a emigranţilor a fost formată din proletari şi intelectuali ce îşi căutau o viaţă materială mai bună. În cele care urmează aş dori să abordăm problema identităţii religioase, a culturii româneşti şi a înţelegerii ecumenismului într-o diaspora radical schimbată după anii 90’. Înainte, însă, de a intra în problematică, aş dori să ne trasaţii câteva linii generale asupra structurii Mitropoliei pe care o păstoriţi.

Î.P.S. Serafim JOANTĂ: Da! Înainte de orice aş dori să vă spun că tipul de diasporă pe care l-aţi descris adineauri, îl numim diasporă economică. Exilul de altădată, impus de regimul comunist, astăzi a dispărut. Acest tip de diasporă a cunoscut o adevărată explozie după 1989. În ce priveşte Mitropolia Germaniei, Europei Centrale şi de Nord, vă pot spune că a fost înfiinţată în 1993 la cererea unui număr impresionant de români din Germania, ea rupându-se de Arhiepiscopia Europei Occidentale şi Meridionale înfiinţate în 1948 de mitropolitul Visarion Puiu. Desigur la început a fost şi ea Arhiepiscopie. Deci din 1993 Europa Centrală şi de Nord formează o entitate religioasă constituită în Mitropolia noastră din două entităţi Arhiepiscopia Germaniei, Austriei şi Luxemburgului, iar din 2008 avem o Episcopie a Europei de Nord. Jurisdicţia noastră se întinde aşadar asupra acestor ţări. Suntem trei episcopi în toată Mitropolia: Eu, ca mitropolit, P.S. Macarie care vine de aici de la Cluj, la Stokolm (pentru Europa de Nord) şi P.S. episcop vicar Sofian Braşoveanul cu sediul la Munchen.

Pr. Liviu V.-M.: Câte parohii aveţi în Mitropolia Germaniei şi a Europei de Nord? Aveţi suficiente biserici pentru oficierea serviciilor religioase?

Î.P.S. Serafim JOANTĂ: La ora actuală avem 55 de parohii, în Germania, Austria şi Luxemburg, mai multe filii, aproximativ 52 de preoţi şi mai mulţi diaconi. Problema care ne frământă şi a făcut-o de la bun început este aceia a construirii de biserici, de locaşuri proprii. În 1994, când am fost instalat ca mitropolit, în teritoriul canonic al Mitropoliei noastre, aveam doar două biserici la Malmö (Suedia) şi o capelă la Salzgitter, în rest, absolut nimic. La ora actuală, după un efort constant pe această linie, avem aproximativ 10 biserici care ne aparţin. Unele cumpărate altele construite ca cele de la Viena sau Salzburg, altele primite ca cea de la capucinii dintr-un orăşel din Austria. Avem, aşadar, zece biserici pentru cincizeci şi cinci de parohii. Vă daţi seama patruzeci şi mai bine de parohii nu au biserici proprii unde să poată sluji preoţii! Slujim în biserici romano-catolice sau protestante pe care le închiriem sau în care suntem lăsaţi să slujim. Misiunea noastră este foarte limitată din cauza lipsei de biserici. Avem nevoie chiar de nişte săli în care să rămânem după Sf. Liturghie, fie pentru o masă, fie pentru o cafea, astfel având posibilitatea să ne cunoaştem mai bine, dat fiind faptul că majoritatea credincioşilor parcurg uneori sute de kilometri pentru a putea participa la Sf. Liturghie; sau pentru participarea la întruniri şi conferinţe. Toate acestea cu scopul de a păstra, aşa cum aţi spus şi dumneavoastră, identitatea noastră ortodoxă românească, culturală, naţională. Eu insist aici, şi acolo, pe faptul că dacă suntem români noi trebuie să conştientizăm că avem o identitate a noastră proprie. Nu poţi să fii european, universal fără o identitate proprie locală. Fiecare om în această lume s-a născut într-un anumit loc, a fost marcat de o cultură de o tradiţie, de o confesiune religioasă căreia îi aparţine. Oriunde merge în lume duce cu el această zestre. La fel şi noi românii ne ducem în Occident sau în altă parte, suntem totuşi români plecaţi dintr-o ţară, dintr-o Biserică, dintr-o cultură, dintr-o limbă. Ori, dacă le uităm sau nu vrem să ţinem cont de acestea ne vom desfigura identitar. Nu putem fi europeni, occidentali, nu pot fi german decât în măsura în care sunt român pentru că asta e identitatea mea. Şi atunci mă adaptez noilor condiţii fără să neg nimic din identitatea mea. Pentru că dacă aş face-o m-aş desfiinţa ca om şi nimeni nu mi-o cere, nimeni nu pretinde să-ţi negi identitatea, dar mă îmbogăţesc, cresc, mă dezvolt cu ceea ce întâlnesc acolo şi nu mă desfigurez uitând cine sunt... .

Pr. Liviu V.-M. : Aş face chiar o comparaţie. Dacă vom privi o pădure în ansamblul ei ea este o unitate de copaci. Apropiindu-ne mai mult, vom putea observa, că sunt diferite esenţe lemnoase. Fagul este fag, pinul este pin, salcâmul este salcâm, s.a.m.d. Cu alte cuvinte, nu e nicio problemă faptul că românii se adaptează şi se integrează în societăţile occidentale, dar e esenţial să nu-şi uite esenţa.

Se vorbeşte foarte mult despre capacitatea intelectuală deosebită a românilor, însă şi despre problema că se pierd foarte repede ca grupuri identitare printr-o adaptare precoce... se integrează foarte repede, dar la fel de repede îşi renegă identitatea naţională şi religioasă. Aţi simţit această fragilitate spiritual-identitară la românii din Occident?

Î.P.S. Serafim JOANTĂ: Aşa este! Doar că în ultimul timp acest fenomen de absorbţie identitară, datorită Bisericii, este din ce în ce mai rar întâlnit. Nicio altă instituţie românească din Occident nu face atât de mult pentru păstrarea identităţii românilor. Trebuie precizat că Biserica nu încearcă crearea unor ghetouri etnice. Departe de noi gândul acesta! Dorim să ne integrăm, este firesc, este normal, altfel ai fi ca un intrus, dar fără pierderea identităţii. Şi atunci eu nu înţeleg de ce unii dintre românii noştri nu vor ca copiii lor să înveţe acasă limba română, sau la şcolile de duminica. Unii români sunt reticenţi spunându-şi că e mult mai bine ca pruncii lor să înveţe limba germană sau franceză sau altă limbă şi să nu-i mai încarce cu limba română. Aceasta este o gândire total nesănătoasă, pentru că copilul învaţă uşor mai multe limbi în acelaşi timp, iar acest lucru este o îmbogăţire. Ori, noi încercăm să-i sensibilizăm şi îi îndemnăm să-şi înveţe copiii limba română, pentru că germana sau oricare altă limbă o pot învăţa foarte uşor. Sigur, sunt multe cazuri, şi sper că sunt majoritare a celor care vorbesc, cu copii în limba română, acasă. Noi insistăm foarte mult pe această identitate care nu numai că este atât de bogată pentru că este vorba de Ortodoxie. Nemţii, occidentalii în general, catolici şi evanghelici când se apropie de valorile Ortodoxiei realizează bogăţia extraordinară şi faptul că acesta este creştinismul autentic, creştinismul care are vână mistică, spirituală, duhovnicească, cum nu au celelalte confesiuni care înseamnă de fapt, salvarea omului modern. Nu o spunea Malraux acum aproape o sută şi mai bine de ani că viitorul creştin va fi mistic sau nu va fi deloc?, ori Runciman, un mare bizantinolog englez, spunea că viitorul creştinismului este Ortodoxia, pentru dimensiunea ei mistică, sacramentală, Liturghia ei, pentru frumuseţea icoanelor ei, pentru faptul că pune accentul pe interiorizarea omului pe unirea minţii cu inima cu liturghia ei, ori asta îl salvează pe om. Omul modern se împrăştie în lumea care vine asupra lui ca un tăvălug. Tu, ca om, dacă nu ai resorturi interioare, nu te uneşti cu Dumnezeu în inima ta, nu mai ai capacitatea să-ţi cobori mintea în inimă şi să te uneşti cu Dumnezeu, să te interiorizezi prin rugăciune, să te laşi inundat de frumuseţea rugăciunii, prin care primeşti puteri noi, curaj, te pierzi în lumea aceasta; şi deci dacă noi avem această identitate, atât de bogată râvnită de alţii trebuie să ne bucurăm de ea. Occidentalii îşi dau seama că au pierdut această vână spirituală, de aceea mulţi dintre ei caută adevărul în religiile orientale care îi ajută să se interiorizeze, ori noi avem aici Ortodoxia noastră. Este datoria ortodocşilor să ne ducem în lume să transmitem lumii bogăţia noastră cum încercăm să facem noi. Să ştiţi că rămân uimit de cît interes poate ridica o biserică Ortodoxă în Occident. De exemplu biserica noastră din Nürenberg: primim anual sute, dacă nu chiar zeci de mii de grupuri care rămân uimiţi de frumuseţea picturilor. Ascultă cu atât interes când le vorbim de spiritualitatea ortodoxă, de Liturghia uşoară, de rugăciunea lui Iisus, de monahismul nostru, şi mulţi s-ar converti imediat, numai că nu e uşor să te converteşti, pentru că trebuie să renunţi la ceva...noi slujim în limba română acolo ori aceştia nu înţeleg limba, e foarte greu, dar ei sunt entuziazmaţi....iar noi poate ne ruşinăm de ea, ...

Pr. Liviu V.-M.: sau ne ferim de ea...

Î.P.S. Serafim JOANTĂ: ne ascundem, nu o cunoaştem, foarte mulţi nu o cunoaştem, e adevărat că suntem superficiali. Ne ducem în Occident dar nu ştim mare lucru despre Ortodoxie, nu o cunoaştem ci doar afirmăm că suntem ortodocşi. Marea şansă pe care o avem sunt parohiile ce se înmulţesc tot mai mult şi că românii noştri pot avea la îndemână Biserica. Dacă nu au avut-o la îndemână acasă, pentru că au ignorat-o, acolo întâmpinând mai multe greutăţi şi trăind oarecum drama împrăştierii a plecării de acasă, pentru că e o dramă e o suferinţă, iar acest sprijin îl poţi găsi doar în Biserică. Şi, Dumnezeu să fie lăudat, că avem aceste biserici. Când te duci în Italia, în Spania, unde sunt foarte mulţi români, este o viaţă extraordinar de ferventă, de dinamică. Toată lumea cântă, preoţii slujesc frumos, pentru că noi episcopii am zis să fim misionari şi să slujim Sf. Liturghia foarte frumos şi foarte inteligibil, să citim rugăciunile cu voce tare şi inteligibil. Să citim rugăciunile cu voce tare. La sfinţirea darurilor de pildă să citim cu voce tare să se coboare Duhul Sfânt... Să fie pâinea aceasta ..., iar credincioşii să rostească Amin!, adică Aşa să fie Doamne, pecetluind prin răspunsul lor rugăciunea preotului. Pâinea să se transforme în Trupul Domnului iar vinul în Sângele Domnului. Oamenii devin conştienţi de ceea se întâmplă la Sfânta Liturghie dacă participă activ. Mulţi declară că trăiesc Liturghia aşa cum nu au trăit-o în ţară. Mulţi nu au participat la Liturghie în ţară, iar în Occident şi-au descoperit propria identitate ortodoxă. Se întâmplă adevărate minuni în acest sens prin lucrarea misionară a Bisericii noastre.

Pr. Liviu V.-M.: Înaltpreasfinţia Voastră am avut ocazia să cunosc îndeaproape diaspora ortodoxă din Occident şi îndeosebi pe cea din Paris. Aici am observat că o bună parte dintre cei care studiază în Occident sunt nişte spirite deschise chiar ecumeniste. Asupra Ecumenismului planează o ceaţă, o pâclă, nu ştim foarte bine ce vrea să spună acest Ecumenism. Cum aţi defini Ecumenismul, pentru că pe de o parte este apreciat, dar pe de alta este blamat şi neînţeles?

Î.P.S. Serafim JOANTĂ: Eu ştiu foarte bine care este situaţia, la noi, mai cu seamă. Atâtea medii, în rândul monahale mai cu seamă, dar şi a tinerilor care au făcut un pic de teologie, toţi sunt neîncrezători în mişcarea aceasta ecumenică, în Ecumenism. Ecumenismul a devenit un cuvânt blamabil. Ne şi ferim să-l folosim pentru că stârneşte o repulsie. Dacă suntem angajaţi în Ecumenism (n-aş putea spune nici eu prea multe despre ce înseamnă angajare în Ecumenism) credem că ne-am pierdut identitatea ortodoxă, că facem compromisuri cu protestanţii şi catolicii. Ecumenismul adevărat, despre care ştiu foarte puţin, este efortul sincer curat, sfânt de a căuta împreună creştinii de diferite confesiuni unitatea pe care Biserica a avut-o în ultimul mileniu. Noi uităm că mesajul pe care l-a lăsat Mântuitorul fiind pe cruce a fost ca toţi să fie una. Şi uitaţi drama creştinilor de un mileniu şi mai bine, că sunt dezbinaţi mai mult decât orice religie din lume. Şi atunci, noi, ce facem? Suntem mulţumiţi că ne dezbinăm şi că pe zi ce trece apar tot mai multe secte, că ne urâm că nu ne înţelegem... şi atunci Ecumenismul acesta care a apărut la sfârşitul sec. al XIX-lea, deja, dar, la începutul secolului al XX-lea, cu deosebire, după care s-a structurat în CEB, s.a.m.d este tocmai efortul acestor creştini de diferite confesiuni şi cu precădere al confesiunilor istorice: al ortodocşilor, catolicilor, protestanţilor, toate acestea se pun, într-un efort sincer, curat, se aşează la masa dialogului pentru a examina cum s-a ajuns la această stare de dezbinare. Noi ortodocşii le dăm mărturia Bisericii ce şi-a păstrat neîntinată tradiţia şi cultul. B.O. este cea care a continuat în toată existenţa ei istorică, Biserica Apostolică, a Sfinţilor Părinţi a Sinoadelor Ecumenice într-o continuitate neîntreruptă şi autentică. Noi suntem martori ai acelei Biserici nedespărţite din primul mileniu. Pentru că în Occident au apărut Reforma şi, înainte, separarea Bisericii Occidentale, care mai târziu s-a numit Romano-catolică, iar noi Ortodocşi. Pentru că înainte toţi eram catolici şi ortodocşi. Şi atunci ne punem la masa dialogului şi vorbim şi tratăm diferite teme teologice care ne diferenţiază şi le analizăm. Deci, ce păcat?, faptul că stăm de vorbă, în loc să ne urâm şi să ne blamăm, de vreme ce suntem totuşi creştini din moment ce am fost botezaţi în numele Sfintei Treimi. Chiar dacă botezul în Apus nu se mai face de multă vreme prin cufundare, ci prin stropire, să nu uităm că secole de-a rândul aici în Transilvania şi noi ortodocşii l-am făcut prin stropire, deci dacă se face în numele Sfintei Treimi al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, înseamnă că toţi cei botezaţi în acest fel sunt creştini. Eu nu pot să spun că catolicii nu sunt creştini, protestanţii nu sunt creştini, din moment ce au fost botezaţi ca şi creştini, dar trebuie să avem minima înţelegere că fiecare s-a născut într-o parte a lumii, în Occident să zicem pentru aceştia; fiecare s-a născut într-o Biserică, într-o tradiţie, care l-a marcat. Fiecare are o identitate proprie. Am vorbit despre identitatea noastră ortodoxă. Ori, eu mă bucur de identitatea mea, mă bucur să o afirm. Ori, tot aşa se bucură şi un catolic sau un protestant de identitatea lui pentru că a primit-o prin tradiţie, prin laptele mamei sale. Ei nu au conştiinţa, cum o avem noi despre ei, că sunt rătăciţi că sunt eretici. Din contră, ei cred că merg pe linia cea bună şi se silesc fiecare după tradiţia sa, se străduie să fie creştini, să facă bine, să se roage, să se nevoiască... păi când întâlnesc monahi catolici care duc o viaţă atât de ascetică, de strictă, cu atâta rugăciune, cu atâta nevoinţă. Cum să spun că aceştia sunt rătăciţi şi că merg în Iad? Ferească-mă Dumnezeu....să pot afirma asemenea lucruri!

Pr. Liviu V.-M.: Ne facem judecători...

Î.P.S. Serafim JOANTĂ: Ne facem judecători! Eu am fost ajutat acolo, vă mărturisesc, mai mult de străini decât de fraţii mei români. Că românii nu au o situaţie foarte bună, ori cei care au nu sunt ataşaţi de Biserică. Atunci m-au văzut aceştia că am nevoie de ajutor şi ne-au ajutat ei. După cum v-am mai spus în marea majoritate a parohiilor slujim în bisericile oferite de ei. Sunt de 23 de ani în Occident şi niciodată n-a venit cineva la mine să-mi spună că slujesc prea mult (pentru că zilnic slujim Sf. Liturghie, pentru că la Nürenberg avem program de mănăstire) s-au să mă întrebe de ce mă rog. Dimpotrivă se bucură că ne rugăm. Şi eu m-aş bucura că în Biserica Catolică cât mai mulţi se roagă, sau că la protestanţi se roagă, pentru că rugăciunea ne apropie. Ori, când ne apropiem, când dialogăm nu însemnă, deloc, că facem vreun compromis, cel puţin noi ortodocşii, pentru că noi dăm mărturia Bisericii celei Una din primul mileniu. Prezenţa noastră este absolut necesară, să ne cunoască... şi atunci ei nici nu aşteaptă să facem vreun compromis pe linie de credinţă. Ori, tragedia este tocmai neînţelegerea acestui fapt, că toţi cred că dacă noi promovăm dialogul noi ne pierdem identitatea nu mai suntem ortodocşi. Nu-i adevărat! O spun ca Sf. Pavel: o spun în nebunia mea... sunt mai ortodox de când sunt în străinătate de cât atunci când eram în ţară. În ţară nu conştientizam Ortodoxia şi valorile ei. Acolo îmi dau seama de valorile ei tocmai văzându-i pe ceilalţi şi mă văd cât sunt de necesar să dau mărturie despre Biserica Ortodoxă. Deci nu e vorba de absolut niciun compromis, niciun sincretism, sau vreo religie nouă, cum vor unii să spună că s-ar crea prin ecumenism. Intenţia este întoarcerea la Biserica Primară la unitatea Bisericii să împlinim rugăciunea Mântuitorului ca toţi să fie una. Trebuie să vedem realitatea aşa cum este. Numărul creştinilor scade pe zi ce trece, natalitatea este foarte scăzută, iar sociologii anticipează că în opt până la zece generaţii vom fi doar o minoritate în Europa, în defavoarea altor religii. Deci este ceasul să ne trezim şi să ne apropiem unii de alţii, dar fără să facem nici un fel de confuzie. Fără ca noi ortodocşii să renunţăm la credinţa şi identitatea noastră, ci să rămânem mărturie.

Pr. Liviu V.-M. : Înaltpreasfinţia Voastră, vă mulţumesc, pentru acest interviu!